Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, pe 12 iulie 2026, la tema: „un text în care să prezentați o situație obișnuită, dar dintr-un punct de vedere neobișnuit”.
Este pentru prima oară când sunt nevoit să las pe altcineva la volan. Ba nu, mint. Am mai comandat taxiul de câteva ori și a condus și nevastă-mea când ne-am mai întors de la petreceri, inclusiv după Revelionul din 2020, cu câteva zile înainte de a ne despărți.
Acum însă sunt așezat în spate. E sfârșitul lui decembrie, iar șoferul nu a pornit căldura. Nu vorbim. Își vede de drum, că e aglomerat și periculos, pe ruta asta se produc multe accidente. Mergem la Buzău, unde n-am fost de doi ani.
Nu e nimic schimbat. Aceiași copaci deșirați pe marginea drumului și tot o bandă pe sens. A nu se număra și cea de urgență, pe care majoritatea nu o consideră așa. E la mica înțelegere. Dezbatere veche și inutilă, pentru că la drumuri, în general, stăm prost de tot, deși autostrada spre Mizil e gata. Am ieșit greu din București, de la o zăpadă proaspăt așternută de Crăciun și am dat de o zloată pe șosea, care murdărește mașinile. Se aude mereu un vâjâit când trec camioane pe lângă a noastră, un Mercedes E270 negru închiriat. Cam o oră și jumătate ne ia până la destinație. Bine, el nu calcă prea mult accelarația. Lasă, să fie precaut. Totul e să ajungem în jur de unsprezece și jumătate. La douăsprezece începe slujba.
Iată o ocazie de reîntâlnire cu familia. Cei rămași în viață îl plâng pe cel plecat, dar până seara, de la un ceas la altul, uită. De a doua zi, gata, își recapătă impresia că sunt veșnici.
Parcă-l văd pe văr-miu Miuțescu, cel mai simpatic din familie. Ultima oară când l-am întâlnit a fost la nunta fiică-sii, la Râmnicu-Sărat. Mă țineam și eu bine atunci. La patruzeci, mersi, eram încă verde, cu părul negru, ieșeam valet de treflă în cărți, nu rege. Ești singurul corporatist cu abdomen plat. Nici bere nu bei? El avea însă o burtă îngrijorător de mare și sănătos nu poate să fie. De ce să mă abțin, Virgile? Un covrigel, o prăjiturică, un păhărel – două. Pentru ce trăiesc? O viață am.
Sigur va fi acolo și mătușă-mea, Iolanda, pe care am pariat toți că o să se ducă ultima, iar până acum n-am pierdut. Șaptezeci și, dar pe metereze. Când o cauți, e cazată la Sărata Monteoru. Nu există procedură pe care să nu o facă, pe lângă Pilates, Hatha Yoga, Tai Chi, Qigong. Orice sună neromânește o atrage. E o avangardistă, doar nu s-o apuca de oină. Pe cât a fost de atrăgătoare, pe atât de ghinionistă. De trei ori mireasă, de atâtea ori văduvă. Nu mai încerc să am ce nu mi-e dat, ne-a zis, apoi s-a măritat cu sportul. Sper totuși că a fugit într-un city-break în weekend și se protejează de șocul emoțional. E tare sensibilă și impresionabilă. Am iubit-o dintotdeauna.
Dar, în afară de ea, chiar nu știu cine va mai veni. Sunt convins că la o sindrofie ar fi apărut mai mulți. În plus, e vremea proastă, e de înțeles să fie doar o mână de oameni. Nu iese oricine din casă pe un vânt cu zimți. Probabil trimit o jerbă, o coroană și se scuză elegant. Cu sau fără omagii, nu mai contează. Eu însă nu puteam lipsi, deși mi-ar fi plăcut.
Pe Magda, o verișoară de gradul al doilea, rămasă nemăritată, m-am bazat că se ocupă de toate acareturile de la țară, vii, păduri și casa bătrânească. Pe ea contez și data asta. Tot în grija ei au lăsat ai mei și cripta. Plătește impozitul și pomenile, aprinde lumânări la toate sărbătorile, de sâmbetele morților și de Moși.
Cum se numesc, Magda? Moșii de solstițiu și de echinocțiu sau de vacanța de iarnă și de vară? Nu știu eu rostul lucrurilor, dar ea a tot încercat să mă învețe. Am arhivat mesajele în care mi-a trimis fotografii cu crucea. Anii fiecăruia, gravați frumos sub nume.
Tata s-a grăbit să fie primul (1945 – 2004). S-a enervat într-o zi și a terminat ce a avut de spus în câteva secunde. Muiere afurisită au fost ultimele lui cuvinte.
Eu, unul, n-am văzut pe nimeni ca mama, care să pună la inimă toate fleacurile. A trăit ca să sufere (1950 – 2025). Un singur scop a avut după ce m-am îmbolnăvit. Să stea cât mai mult timp cu ochii pe medicația mea, de parcă ar fi ghicit că nu urmez prescripțiile. Seară de seară mă suna ca o doctoriță care intră de gardă. Ai luat Glucophagele ăla? Înghițeam deja prea multe, nu le mai țineam minte nici eu. După ce m-a părăsit soția și mi-am descoperit diabetul, mama m-a născut încă o dată și a îmbătrânit pe loc.
Eu n-am fost fiul ideal, mai ales că nu le-am adus nepoți care să ducă numele tatălui mai departe. Poate i-am bucurat că am avut ocazia să călătoresc în toată lumea, prin natura profesiei, deși ai zice că un IT-ist nici nu iese din casă. Și așa i-am plimbat și pe ei cât am putut. Prea puțin însă.
Sunt împăcat că mama nu a apucat ziua în care s-o cunoască pe asistenta mea, Suzana, care i-ar fi explicat cât rău mi-a făcut fumatul din tinerețe, cum complicațiile vasculare mi-au crescut glicemia și cum mi-au amputat degetele de la picioare, începând cu halucele de la stângul, continuând cu gamba. Abia de la ea ar fi aflat mama că în momentele de cataclism emoțional din timpul divorțului, mâncam atât de multe dulciuri, încât ajungeam la spital aproape în comă diabetică și-mi administrau insulină, după care reveneam la tratamentul medicamentos. I s-ar fi tăiat respirația dacă ar fi auzit cum am refuzat sa mi se amputeze al doilea picior, cum s-a necrozat, până am ajuns de la gangrenă la septicemie, apoi la halucinații într-o comă superficială, ca până la urmă computerul să dea Error 404. Și uite așa, cineva a apăsat butonul Stop engine al mașinii mele.
Suzana conduce un Polo unde a îngrămădit coroanele care nu au încăput în a noastră, aduse la capela din București de colegi de facultate sau de serviciu, de foști colaboratori și vecini. Garoafe roșii și albe, cale, crengi de brad și panglici pe care promit că nu mă vor uita, că sunt alături de familie și se semnează. La ea trebuie să miroasă frumos. Bănuiesc că stă aplecată peste volan, încordată și stresată, gândindu-se la ce nu ar putea merge bine. Dar mai este un pic și va respira ușurată, doar nu degeaba a fost înainte la cimitir și a aranjat cu Magda și cu preotul.
Mie îmi revine locul de deasupra. Am cerut să mi se pună în sicriu urna cu cenușa lui Cosmo, să-l simt mereu la picioare, ca atunci când trăiam. M-aș fi înconjurat de toți câinii pe care i-am avut, asemeni lui Alain Delon, dar i-am îngropat pe unde s-a întâmplat să-i pierd. Numai pe ciobănescul ăsta german l-am păstrat.
E posibil să nu se supere cei care mă așteaptă la slujbă, pentru că un soare timid tocmai își face loc pe cer. Îmi amintesc aleile îngrijite și monumentele din cimitir. Unul alb, împodobit mereu, este al cântăreței Mihaela Runceanu, iar eu o să fiu la câteva locuri distanță de ea. Nu era zi să nu o aud la radio când eram mic. De-ar fi să vii, aș crede că visez…
Și chiar vin, pentru că șoferul mai are câțiva kilometri și mă lasă la Dumbrava. Al treilea nume de pe cruce este al meu. Virgil Tănăsescu (1975 – 2027).
