Povestire scrisă de Irina Forgo, aleasă de Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 28 iunie 2026, la tema: „o povestire în care să existe cel puțin patru pesonaje în dialog simulta, unul dintre personaje să fie copil, altul bătrân”.
*Povestire editată de Cezar Amariei.
— Ai văzut-o la nunta lui Perju acu’ o lună? Gătită și primenită, de ziceai că ea se mărită. Perle, rochie de mătase cu spatele gol, crăpată până la fund. Numa’ ce nu i se vedeau chiloții.
— D’apoi ai fost tu la nunta ceea? Poate i se vedeau. De unde știi?
— De la Radio Șanț. Că lumea vorbește, n-are altă treabă. Orașu-i mic, circulă bârfa mai repede ca autobuzu’.
— Nu te-or invitat nici pe tine, bag seamă.
— Anuță, să știi că mie îmi convine. Dacă mă invitau, trebuia să dau daru’, că nu puteam să merg cu mâna-n fund. Cât poți să mănânci la o nuntă, ca să-ți scoți banii? Ieșeam pe pierdere, oricât băgam în mine. Cu taică-meu și cu ăsta micu’ pe cap, m-ar fi costat cât nu merita. Mai bine că nu m-au invitat.
— Mă faci să mă simt ca o povară. Te-am crescut o viață, și …
— Lasă, tată, nu mai fi așa sensibil. Hai să mă ajuți cu cartofii ăștia. Ia aicea un cuțit și taie-i pai pe ăștia curățați.
— Mami, mi-e foame.
— Zii, Anuță ce-ai aflat, nu mă mai fierbe.
— De distrugătoarea de căsnicii?
— Îhî.
— O fost sângură de data asta. O plecat înainte de tort, pare-se că s-o dus la una mică cu primaru’.
— Se futea cu primaru’?
— Tată, nu vorbi așa. E Matei aici.
— E cu ochii în telefon, nu-i pasă. Și dacă aude, ce? Crezi că la șapte ani nu știe el ce-i aia? Crezi că pe telefon se uită numai la desene animate? Nu-i prost. Păi eu, la vârsta lui, mă ascundeam în iesle cu fetele și ne arătam…
— Tată!
— Ce vă arătați?
— Matei, joacă-te acolo și taci! Nu-l băga în seamă pe bunicu’, că vorbește gura fără el.
— Lasă-l să întrebe, că așa învață. Eu când am intrat la școală, deja mă sărutasem cu trei fete și mi-o…
— Tată, îi tai prea groși. N-o să se pătrundă. Rămân cruzi. Știi că nu poți să faci două lucruri odată. Taie-i ca lumea, și lasă-mă să vorbesc cu Anuța, că ne vedem din an în Paști.
— Dă-i pace, Gina, că la șaptezăci de ani, dacă-om apuca vremea ceea, om fi și noi la fel; om ședea pe lângă copchii și-om da din gură ca tac-tu.
— Lasă, nu-l apăra, că n-are nevoie de avocat. Eu te întrebam de Natașa. Chiar era cuplată cu primaru’? Că ăla-i om căsătorit, cu copii, cu nevastă. Are ditamai casa pe chei, de-abia și-a luat-o.
— D-apăi fimeia era chitită pă ăi însurați. Nu-i păsa ei nici de familie, nici că-i ies vorbe. Știi cu cine-o umblat înainte de primar? Cu cela de ține baru’ din piața mare. Ăla chelu’, cu picioarele crăcănate. Cică făcuseră poze în pat și după ceea l-o șantajat. L-o scuturat de lovele ca prunu’ de prune.
— Mami, mi-e foame!
— Aoleu, Matei, m-ai înnebunit cât vorbești. N-o să mori de foame dacă mai aștepți juma’ de oră. Ia un măr!
— Nu vreau măr.
— Îmi spune și mie cineva cine e Natașa asta? Că nu înțeleg.
— Tată, taie-i mai groși! Acu’ îi faci ca pe scobitori, înainte erau cât degetu’. O faci dinadins.
— Vreau și eu să știu cum arată femeia asta, dacă de-o oră numai de ea vorbiți, ca gâștele.
— Nea Nelule, îți zâc eu într-un cuvânt, așa, direct, fără ocolișuri: o curvă. Subțâre ca o așchie, fără țâțe, fără cur. Nici nu știu ce găseau bărbații la dânsa, că mare frumusețe nu era. Doare ochii ceia de chinezoaică. Mă-sa o fost rusoaică, iar tac-su ceva asiatic. O corcitură. Cum- necum, l-o vrăjât pe primar, aista-i lucru sâgur. Voia să divorțeze pentru ea.
— Dacă ar fi fost numai unu, aș mai fi înțeles. Dar i-a luat la rând pe toți din oraș. S-a dus până la Iași, a umblat și cu-n italian. Cadouri, bani… Femeie deșteaptă, nu ca mine. Și-a făcut viața pe spinarea bărbaților. Eu, fraiera, m-am măritat cu primul venit și uite-mă unde am ajuns: cu-n bărbat care nu mișcă un deget în casă, cu ăsta micu’ și cu tata pe cap. N-am un colț de liniște, nici să mă duc la budă nu pot, fără să mă strige careva. Ce știu eu cum e să ai bani, să te distrezi, să călătorești și să fii iubită?
— Gina, de câte ori ai ocazia, te plângi de mine. Du-mă la casa de bătrâni, dacă-ți stau pe cap. Tot timpul te plângi. Eu nu-ți scot ochii cu ce-am făcut pentru tine, câte sacrificii am făcut până să te cresc mare. Nu mi-a fost ușor. Pe atunci nu aveam mobil, să ți-l bag sub nas și să uit de tine. N-aveam mașină. Te duceam la școală pe portbagajul bicicletei, nu conta că ploua sau bătea vântu’ și te cocoloșeam ca pe-un pui. Iar acu’…
— Hai, tată, nu le mai lua așa.
— Ce e o casă de bătrâni?
— Cum tu te duci la școală, bătrânii se duc la casă pentru moși și babe. Când nu te mai iubește nimeni…
— Tată!
— Atunci te bagă în casa aia, unde se adună oamenii singuri și bătrâni.
— Tu nu ești bătrân, bunu’. Nu ești singur. Ne ai pe noi.
— Tată, de ce îi bagi în cap prostiile astea? Nu te-am trimis niciodată la casa de bătrâni. Uneori mă calci pe nervi, recunosc, că nu poți să taci. Uite, a trecut și Anuța pe la noi două minute, și ne tot întrerupi. Nu vrei mai bine să-l iei pe Matei, și să vă duceți la terenu’ de joacă?
— Mi-e foame. Vreau cartofi prăjiți.
— Nu merg nicăieri pe soare, că-mi crește tensiunea. Hai, vorbiți, nu mai zic nici pâs. Gata, sunt invizibil.
— Apăi plec și eu, c-am vinit numa’ după oleacă de ceapă. M-am apucat de-o tocană, și am uitat să iau de la Profi.
— N-am. Nici eu n-am fost la cumpărături. M-am luat cu altele, am făcut curat în șifonier, am dat cu mătura și n-am mai ajuns.
— Eh, nu-i nica. Mă duc colea, la vecina de peste drum, să-i spun și dânsei de Natașa. Dumnezeu s-o ierte.
— Mda, greu de crezut. Vezi, tot de la inimă i s-a tras. A avut tot ce și-a dorit, a trăit pe picior mare, dar nici fericirea nu-i ușoară. Păcat de ea. Așa tânără s-a dus, săraca.
— Amu viața îi nedreaptă. Ce să mai zâcem? De morți, numa’ de bine.
— Mâncăm?
