Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 28 iunie 2026, la tema: „o povestire în care să existe cel puțin patru pesonaje în dialog simulta, unul dintre personaje să fie copil, altul bătrân”.
*Povestire editată de Cezar Amariei.
— Buni, ce culoare are barca?
Sonia ridică privirea spre mine, ținând în mână o cariocă verde. E absorbită total de coala de hârtie din fața ei și stă în picioare, pe vârfuri, ca să ajungă mai bine să coloreze un soare galben lămâie în partea de sus a imaginii. La toamnă merge la școală, dar e micuță și plăpândă, nu s-a înălțat ca alte fetițe de vârsta ei.
— Verde, cam ca ăsta, mă întind eu spre carioci și o iau pe cea de nuanță mai închisă.
Dau să mai spun ceva, dar feciorul meu e un car de nervi și sunt sigură că urmează să explodeze în curând. Așa face de fiecare dată, simte să-și strige nemulțumirile, dar nu oricând, ci, de regulă, după masă, exact în momentul în care îți vine să stai un pic să lâncezești. Nu cred că mai durează cinci minute și îl apucă pandaliile.
— Prost am fost că am venit aici. Mai bine ne chemai în Herăstrău, dădeai și tu o masă și gata, aia era. Atâta deranj că faci șaptezeci…
Zâmbesc pe dinăuntru – pe dinafară nu e recomandabil –, și închid ochii. Nu mă mai supără demult felul ăsta al lui de a se plânge de orice. Iar de data asta nimic nu poate să mă enerveze. Deschid ochii și-i zâmbesc îngăduitoare.
— Da, așa e, aș fi putut să fac și cum zici tu, dar n-am mai fost în Grecia de când trăia taică-tu. Iar în Corfu, chiar că niciodată.
Abia când am ajuns aici, mi-am dat seama cât de dor mi-era de apa asta superbă, de pietroaiele lor și chiar și de cântecul supărător al cicadelor. În schimb pe Marcel îl enervează tot, mai ales de când a ieșit la pensie. Până acum le făcea viața amară ălora de la unitatea militară, ca brusc să ajungă să nu mai aibă cine să-i caute în coarne. Oricât mi-aș dori să-l scot din ale lui, e veșnic morocănos și, să nu vorbesc cu păcat, pare satisfăcut abia când reușește să strice ziua cuiva. Doar că nu prea mai are cui, iar eu știu cu cine am de-a face și sunt imună la ce tot trăncănește.
— Câți pești să desenez? întreabă Sonia.
Privirea ei poposește mai întâi pe Denisa, mama ei, care scria ceva în telefon.
— Cât de mulți. Și cât mai colorați, răspund tot eu.
Când sunt de față, maică-sa se retrage discret în planul secund și mă lasă pe mine să am grijă de fată. Cât despre taică-său, uneori cred că nici nu aude întrebările Soniei. Are un fel de scut activat exact de când s-a născut ea și pe care, după spusele lui, o să-l dezactiveze când Sonia va trece în clasa a opta. Până atunci, Denisa a vrut al doilea copil la bătrânețe, Denisa să-l crească. Lui așa i se pare corect și normal.
— Mamă, mi-e ciudă că puteai să caști ochii mai bine când ai făcut rezervarea. Mă scoate din minți locul ăsta, gesticulează cu ambele mâini.
Sunt imună la reproșuri, indiferent de ce natură ar fi. De aici, de pe terasa hotelului, nu mă mai satur privind marea și pescărușii care planează deasupra țărmului, într-un echilibru aproape perfect. Briza îmi aduce în nări mirosul florilor de leandru. Sunt câțiva în spatele meu, care par mult mai bătrâni decât hotelul ăsta. Ar fi și liniște, dacă n-ar fi muzică grecească în surdină. Nu mă deranjează. Îmi trece prin minte că mi-ar plăcea să fiu precum măslinii ăștia cu trunchiuri noduroase, să mă bată vântul și să mă mângâie soarele până în ultima clipă.
— Recunosc că puteam să aleg mai bine. Dar știi ce? V-am trimis și vouă link-ul de pe Booking. Nici tu, nici Denisa nu v-ați uitat, așa că n-ar trebui să deschizi gura.
Denisa ridică ochii. A auzit că e vorba despre ea, dar tot nu catadicsește să răspundă.
— Am crezut că alegi și tu cu cap, s-a lovit el ostentativ peste frunte, cu buzele îngustate, ținând cu tot dinadinsul să mă facă să mă simt vinovată.
— Am ales foarte bine. M-am documentat înainte și abia aștept să descopăr insula asta. E drept, m-am pripit cu cazarea, de fapt a fost prima afișată pe Booking. Și acum ce vrei, să plâng? Te-ai simți mai bine? Pink Palace Hotel, uite ce nume frumos. În ultimul timp îmi place rozul, deci locul e în acord cu starea mea de spirit.
Ia o gură de bere din sticla cu broboane mari de apă pe care chelnerul abia i-o adusese și se uită îndelung la etichetă.
— Ce te deranjează? Zecile ălea de scări care duc la plajă? Ce dracu, doar ai patruzeci și opt de ani, Marcele. Ce să mai zic eu la șaizeci și nouă.
— Sunt peste o sută, mamă. Normal că mă deranjează, am venit să mă simt bine, nu să suflu ca o locomotivă până urc toate treptele astea nenorocite.
— Dragul meu, ăsta e un semn să mai dai burta aia jos. Pentru sănătatea ta, nu de altceva. De când nu mai pleci zilnic de-acasă ai făcut gaură în fotoliu și ai băut butoaie de bere. Bu-toa-ie.
— Hai, mamă, lasă-mă cu de-astea. Vezi, de-aia nu-mi place mie să stăm prea mult împreună. Știi cum se spune: mai răruț, că-i mai drăguț. Am destule pe cap.
E deja arțăgos. Arțăgos era și înainte, doar că nu acasă. Acum Denisa e nevoită să-i suporte toanele, frustrările și nemulțumirile mărunte pe care le deversează zilnic, fără menajamente. De multe ori mi s-a plâns, o singură dată a avut curajul să-mi spună că, în condițiile astea, ea nu mai rezistă și îl părăsește. M-a durut. Marcel rămâne băiatul meu chiar dacă e un munte de om. Are suflet bun, dar e coleric ca taică-său. Seamănă cu un Great Dane care latră mult, latră, latră, dar de care te tot încurci prin casă, pentru că nu-i place nici să stea singur, nici să te lase în pace.
— Nu-ți convine nimic din ce-ți spun. Pe mine vii rar să mă vezi, deci n-are cum să te irite prezența mea. Noroc cu Denisa că mai vorbim la telefon sau mai trece pe la mine când termină orele. Parcă ea ar fi fie-mea, nu tu. Chiar îți place să fii așa urâcios?
— Haide, bre, lasă-mă cu de-astea. Ți-au băgat prostii în cap babetele cu care te întâlnești?
Am trei prietene, cam de vârsta mea, pe care le-am cunoscut într-o excursie la Budapesta. El nu le scoate din babete, dar cui îi pasă? Îmi place la nebunie cuvântul ăsta și chiar am ajuns să-l folosim toate patru. Mă rog la Dumnezeu și eu, și babetele mele să fim întregi la minte mulți ani de-acum înainte și să ne țină picioarele pe cât avem noi dorință să trăim și să colindăm lumea.
— Are dreptate buni. Nu-ți convine, dar asta e realitatea, intervine și noră-mea, cu voce ușor nesigură.
Ea nu-l prea contrazice, dar când sunt prin preajmă, capătă curaj. Îmi iau mina nepăsătoare și mă răsucesc din nou spre Marcel.
— Știi că nu răspund la mojicii din astea. Mi-aș dori să ai și tu așa prieteni, ai vedea altfel viața.
Plescăie din cap a lehamite, rezemat de scaunul confortabil, cu capul sprijinit de mâna stângă.
— Aș vrea să închiriem mâine niște atv-uri, să ne plimbăm pe aici. Cu Denisa am vorbit deja și e de acord.
Marcel se uită întrebător la Denisa, care îi confirmă că așa este. Sonia ridicase ochii din desen și îl privea. Cu un hârșâit supărător, trage scaunul spre mine și își apropie fața de fața mea, până îi simt răsuflarea.
— Nu mai făcuseși vreo fractură de bazin, să venim după aia să-ți purtăm de grijă și să-ți schimbăm pamperșii toată ziua. Ia uite la ea. Vezi-ți, femeie, liniștită de viața ta, plimbă-te, citește, uită-te la telenovele, fă chestii de vârsta a treia. Împletește, croșetează, că uitasem de-alde de-astea. Exclus să conduci vreun atv.
Are mereu impresia că sunt prea bătrână pentru orice, că mă frâng și apoi e nevoit să mă îngrijească. Habar n-are că fac yoga, zumba, aerobic, merg cu bicicleta în parc și, când îmi pun ambiția, fac peste zece mii de pași pe zi. Denisa îmi spune adesea că și-ar dori să aibă puterea să țină pasul cu mine, dar lăcomia e mare și zecile de copii meditați la matematică săptămânal o epuizează. Eram aproape sigură că Marcel nu vrea să meargă cu atv-ul, dar asta nu mă împiedică să merg mâine doar cu Denisa și Sonia. Deja au stat prea mult la plajă, ieri se roșiseră puțin, azi sigur o să se ardă, așa că mâine e timpul de văzut insula.
— Marcele, dacă din asta o fi să mi se tragă, pot sta eu de-a curmezișul sorții?
Îi pun mâna pe braț și-l strâng puțin. Sare ca ars, nu-i plac apropierile dintre noi, sau poate nu-i mai place niciun fel de apropiere cu nimeni.
— Slavă cerului că mi s-a destupat mintea și am deschis ochii la timp. Cred c-aș fi fost foarte nefericită să stau toată ziua la televizor și să aștept pensia.
— Văd, chiar am remarcat evoluția ta după cum te îmbraci în ultimul timp. Hai, mamă, pe bune, parcă ești papagal după câte culori ți-ai pus pe tine.
Credeam că o să-i placă faptul că mă aranjez și port haine vesele, dar de data asta n-am nimerit-o. Port o pereche de pantaloni de in, de culoare turcoaz, comandați de pe net, care îmi sunt foarte dragi și o bluză vaporoasă, cyclam, pe care am luat-o din București, în ultima vizită cu babetele mele la mall. Am încetat să mă vopsesc de vreo doi ani, am părul complet alb, tuns scurt, și sunt mândră de mine că am curajul să-l port așa. Noroc că a insistat coafeza că-mi stă bine așa, naturală. Mi-am luat din Corfu o pereche de cercei roz, ce imită destul de fidel florile de leandru, iar Marcel îmi spune că sunt prea țipători. În schimb, eu mă simt vie, simt că trăiesc. El n-are cum să înțeleagă, Denisa e dovada clară, nu are voie, nu-i dă el voie să poarte nici prea lung, nici prea scurt, nici prea colorat, nici prea strâmt, nici prea larg. Înainte zicea că îi dăunează lui în carieră, așa zicea și ta-su pe vremuri, și la fel eram și eu. Cristi s-a dus de mai bine de zece ani și, după ce am coborât într-un hău fără fund, am început să mă ridic încet, să am curajul să ies din carapace și să descopăr că viața e și altfel. Sper ca Marcel să realizeze absurdul situației și Denisa să descopere și ea câtă bucurie poate să-i aducă un lucru care îi place. Așa că am zâmbit când mi-a spus că semăn cu un papagal, în definitiv cine nu iubește papagalii?
— Să nu-l crezi, ești fabuloasă, îmi șoptește Denisa, confirmându-mi că starea mea de spirit se răsfrânge în modul în care mă îmbrac și mă comport. Îmi plac și mie culorile tari, dar nu mă prind.
— Nu te prind pe naiba. Ia să mergi tu cu mine la cumpărături, să vezi ce te mai prind.
— Denisa e femeie serioasă. Ce respect ar avea elevii față de ea, dacă s-ar îmbrăca precum o sorcovă?
— Nu mai discut cu tine despre hainele Denisei. O să mergem la mall și o să-i demonstrez că este cum spun eu. Acum, dacă tot suntem aici, hai să ne simțim bine. Mergem mâine cu mașina și căutăm o plajă cu nisip. Știu că nu-ți convine ce-o să-ți spun acum, dar mi-ar fi plăcut să fie și fie-ta a mare aici, cu noi.
Marcel ridică o mână în aer, răsfirându-și degetele, ca și cum vrea să enumere ceva, dar se răzgândește. O să-mi servească ceva încât să mă simt vinovată, deși problema e între ei doi.
— Dacă i-ai fi dat Marinei parterul de la casă pentru salonul pe care voia să și-l deschidă, fii sigură că acum ar fi fost cu noi aici, ține el să-mi reamintească în zeflemea.
— Dragă, e prea frumoasă casa și prea încărcată de istorie ca s-o modifice ea cum dorește. Dacă făcea altceva, mă mai gândeam. Mai știi ce povestea bunică-ta dinainte de război, când ofițerii nemți veneau la petrecerile organizate acasă și erau tratați cu pate de ficat de gâscă, aspicuri și alte finețuri, friptură de căprioară și mistreț și coniacuri franțuzești… Nu, categoric nu o să se tatueze nimeni la mine în casă și nici n-o să-și pună cercel în nas. Ai răbdare, sigur se plictisește și renunță la prostia asta, îi spun lui Marcel a nu știu câta oară. Și ca s-o spunem pe-a dreaptă, Marina n-a venit din cauză că n-a vrut să vină singură. Tu n-o accepți cu fata aia.
— Marina a rămas acasă să ude florile tale, spune Sonia, fără să întrerupă desenatul, dar atentă la discuția noastră.
— N-are sens să discutăm acum despre Marina, oricum discuția e inutilă și nu face decât să încingă spiritele, se hotărăște și Denisa să ridice privirea din telefon.
Mă scutur de parcă aș fi avut un frison. Nu știu când s-au stricat lucrurile așa, dar Marina a fost răzvrătită de mică și văd că așa e și în continuare. Mai mult plecat de-acasă, taică-său n-a reușit să pună piciorul în prag și să-i ghideze direcția. Pe maică-sa nici atât n-o asculta. Iar acum s-a umplut paharul când a venit acasă cu iubita ei, o fată frumoasă, cu mintea brici, nu degeaba studentă la arhitectură, dar cu cercel în nas și tatuată pe mare parte din corp.
— Mamă, nu mă lua cu de-astea, dacă tu îi puneai la dispoziție parterul casei, poate lucrurile stăteau altfel acum. Însă tu ai vrut să-ți închiriezi casa altcuiva, lasă că știu și asta. Chiar așa, mi-a spus Denisa de chiriașul tău grec că vrea să renoveze parterul, dar să-i garantezi că stă acolo până termină facultatea. Măcar să faci dracului un contract cu el, ceva, să nu te ducă de nas. Sunteți toate niște credule, de n-am văzut.
— Buni, am terminat cu peștii. Acum ne desenez pe noi? Cum ai zis? Scuba …
— Scooby dooby doo, îi răspunde Marcel cu un firișor de bună dispoziție pe față.
Fetița mă privește neîncrezătoare. Denisa îi spune lui Marcel că discuția era despre altceva.
— Scuba diving, scumpo. Și snorkeling, îți amintești că am vorbit acasă despre asta.
— Da, își mușcă ea buza inferioară, preocupată în continuare de desen. Buni, pe tine te desenez aici, lângă mine, arată ea un punct cu carioca.
Marcel rămăsese cu țigara în mână și cred că aștepta răspunsul meu. Chiar dacă nu mi-a reproșat niciodată în clar, știu de la Denisa de supărarea lui că nu i-am pus Marinei parterul casei la dispoziție. Nu mai vorbea cu fata de când ea le spusese cu subiect și predicat că n-o interesează bărbații, dar nu că acum, ci niciodată. El aruncase gunoiul sub preș, se comporta cu ea ca și cum nu exista, în schimb avea așteptări mari de la ceilalți. Am încercat s-o țin pe Marina aproape, și maică-sa a încercat atât cât s-a putut, deși aveau des acasă scandaluri pe acest subiect. Nu știu cum au scăpat-o din mână, dar pot să presupun că s-a întâmplat din prea multă îngrădire a libertății ei, adolescentă fiind. E un copil grozav, sper ca această pasiune a ei pentru tatuaje să treacă și să practice meseria pentru care s-a pregătit. Grădina casei ea mi-a amenajat-o, i-am dat mână liberă și, deși la început n-am prea avut încredere, a ieșit bine. Vine și acum cu prietena ei, adică iubita, și îngrijește fiecare plăntuță în parte, chiar a fost supărată când mi s-a uscat arțarul japonez. Aș fi vrut să fie și ea aici, dar, încăpățânată ca taică-sau, n-a vrut să vină fără partenera ei, iar partenera ei nu era binevenită. Marcel i-a spus clar că ei doi, pe-un loc n-o să fie niciodată.
— De contract îți spuneam.
— Dimitrie e băiat foarte bun, țin să subliniez despre chiriașul meu. Vorbește bine românește, vrea să facă treabă la facultate și sunt tare încântată de el. Are mai mulți în neam care au făcut medicina la București. Poți să-ți imaginezi că are de la opt în sus în sesiunea trecută? De fapt un singur opt, în rest nouă și zece.
Mai sorb o gură de oranjadă cu gândul la grecul ăsta tânăr și frumos care locuiește la mine.
— Ia uite ce grijă pe ea de notele ăluia. Mai bine ai avea grijă pe unde îți ții banii, să nu ți-i fure, că grecii sunt neserioși de felul lor. Să ții ușile închise noaptea să nu intre peste tine.
E tipic pentru el, are paranoia asta, dar nu mă supăr pe vorbele astea.
— Și să-mi facă ce? E băiat serios, Marcele. I-am cunoscut familia.
E timpul să-i spun. Poate e mai bine ca poimâine să nu-l pun în fața faptului împlinit.
— Adică? își încruntă el sprâncenele.
— Adică au venit la București maică-sa, taică-său, unchiu-său și soră-sa, care vrea tot în România, tot la medicină.
— Aha.
Nu mai zice nimic.
— Au dormit acasă la noi, sunt oameni ca lumea. Le-a plăcut Bucureștiul, i-am plimbat peste tot.
— Bine, bine.
Cred că voia să comenteze că nu știe despre ei, dar pare să-și fi amintit când i-am spus de vizita lor.
— Ar trebui să te fi invitat și ei în Grecia, dacă au fost așa încântați, aruncă el într-o doară, doar ca să mă irite.
— De unde știi că nu m-au invitat?
Acum e momentul. Îmi dreg vocea și încerc să-i prind și să-i susțin privirea. Luase telefonul și butona absent la el. Părea că își făcuse numărul, iar acum se retrăgea în carapacea lui de om ursuz și respingător.
— Fii și tu atent puțin la mine, ai prostul obicei să fugi când nu-ți convine și să mă boscorodești după aceea. Am să-ți spun ceva.
Lasă telefonul pe măsuța joasă, de sticlă și își stinge țigara din scrumieră. Se apleacă spre mine cu ochii îngustați, invitându-mă din sprâncene să vorbesc. Vrea să mă intimideze, dar nu mă las.
— În noiembrie se fac doișpe ani de când a murit taică-tău. Nici prin gând nu mi-a trecut că aș putea să-mi refac viața, dar, na, uite că am întâlnit pe cineva.
— Pe cine, buni? întreabă Sonia, scutindu-l pe el de a pune întrebarea.
Așteptam încordată reacția lui. Pauză. Parcă ar fi fost lovit de tren. Nu vreau să mai scot un cuvânt până nu spune ceva. Denisa stă în carapacea ei. Știe ce vreau să-i spun.
— Ei, bravo, chiar nu mă așteptam, spune Marcel după câteva secunde lungi. Nu avem noi destule probleme cu Marina, acum trebuie să-ți port și ție de grijă, bolborosește printre buze. Nu știu dacă să râd sau să plâng. Pe bune, ce-ți mai trebuie ție bărbat la șaptezeci de ani?
— Uite că îmi trebuie. Crezi că eu n-am nevoie de cineva cu care să vorbesc, să stau la masă, să-mi dea o cană de apă dacă mi-e rău? Mi-ar plăcea să fim și noi o familie, să ne comportăm ca oamenii normali și să acceptăm alegerile celor dragi nouă, dacă pricepi ce vreau să spun, am făcut aluzie și la Marina. În fine, mi-ar plăcea să vă cunoașteți.
— Cum să nu. Păi atunci de ce nu e aici, de ziua ta? Ce dracu, mamă, puteam să venim împreună de la București, continuă să mă ironizeze.
— O să fie. Poimâine mergem la el, aici, pe insulă. Costas îl cheamă, e grec.
— Da, Costas, se amestecă și Sofia.
Denisa e amuzată.
Mângâi cu gesturi mecanice piatra turcoaz pe pe colierul de la gât. Am emoții că n-o să mă înțeleagă.
— Nu cumva are vreo legătură cu studentul tău grec?
— O legătură de sânge, confirmă Denisa.
— E unchiu-său. Ți-am spus că l-am cunoscut la București când a venit la nepotu-său. Oameni drăguți, absolut toți. Ți-a spus și Denisa.
— Și ți-a sucit grecul mințile? mă întreabă el, malițios.
Cam așa s-a întâmplat, l-am plăcut din prima, dar nu pot să-i dau apă la moară.
— Ne-am împrietenit după aceea și pe Facebook. El mi-a spus de croaziera aia în care am fost cu babetele, dar n-ai avut urechi să auzi. De fiecare dată încing telefonul cu el, deh, nevorbiți amândoi. Soția lui, fii atent, româncă, a murit acum vreo șapte-opt ani de cancer. Nici n-ai idee câte lucruri avem în comun.
— Cu ce se ocupă?
Mă umflă râsul. Așa cum mă așteptam, nu putuse să se obțină.
— Ți-e că se mută la mine ca să-l întrețin și pe el? Stai fără grijă. Are un restaurant de familie în Corfu. Are și o ambarcațiune, mărișoară după cum arăta în poze, un băiat căsătorit, stomatolog în Salonic, o nepoată de două luni pe care încă n-a apucat s-o vadă, are câine, două pisici și o familie numeroasă, adică două surori și un frate, toți în Corfu. Asta în mare.
— O, ho, ho. Când ai aflat tu toate astea? Ți-ai pus problema dac-o fi vreun șarlatan și vrea să pună mâna cu nepotu-său pe casa ta?
— Cum să nu, tăticule, îl iau peste picior. A venit de două ori la București să mă vadă. Prietenele mele l-au cunoscut și sunt de-a dreptul încântate de el.
— Adică l-ai prezentat cotoroanțelor tale și nu l-ai prezentat familiei?
— Și Marina îl știe, dar cum tu nu vorbești cu Marina… S-a nimerit să vină pe la mine și să mă găsească la masă cu el și cu Dimitri. Și Denisa știe despre el, i-am spus înainte de a veni aici. Dacă ai de gând să te superi pe ea că nu ți-a spus, află că eu am rugat-o și poți să te superi liniștit pe mine. Am vrut să fiu eu cea care îți spune. Am fi stat la el acasă, dar am vrut să-i fac o surpriză și i-am spus abia ieri că suntem aici.
— Și eu îl știu. Am vorbit cu el și cu Eleni la telefon, se bagă și Sonia în discuția noastră.
— Da, omul ăsta e cât se poate de real, confirmă Denisa.
— Deci așa, a tras el de nas, uitându-se în pământ, gânditor.
Stătea încruntat, simțeam că dispăruse totul din jurul lui.
— Și eu ce trebuie să fac acum? Oi vrea să te și măriți dacă tot suntem aici și să-i spun și tată?
— Nu trebuie să fii mojic. Nici nu trebuie să faci nimic, Marcele. Doar să te bucuri și tu de vacanță și, poimâine, când mergem la ei în vizită, să mergi cu inima deschisă. Pe cuvânt dacă știu ce-o să fie mai departe, dar dă-mi pace să visez că va fi bine și să te bucuri pentru mine. Costas își aduce toți frații, copiii și nepoții la masă, ține morțiș să îi cunosc în carne și oase. Din povești îi cam știu, mi-a vorbit despre fiecare în parte. Mi-a lăsat impresia că oamenii ăștia știu să trăiască frumos, ca o familie.
Nu știam ce să mai adaug. Nici el nu zicea nimic. Eram cu gândul la pozele pline de viață ale lui Costas și ai lui în contradicție cu casa mea goală de la București, cu vacanța asta în care nici acum nu reușisem să îi adun pe toți laolaltă. O melodie grecească pornește brusc în boxa de lângă bar. Mă scutur de amintiri. Închid ochii și mă las pe spate, în fotoliu, eliberată. Briza mării îmi mângâie fața. Nu vreau decât să trăiesc clipa.
De multe ori când Sonia se joacă, ai impresia că e absorbită total și nu e deloc atentă la ce e în jur. Nu e așa. Prinde multe din zbor și mă trezesc cu ea că mă întreaba te miri ce a auzit în timp ce e preocupată de vreo jucărie iar eu stau la taclale cu prietenele mele.
Acum ridică privirea când și când de pe coala de hârtie, doar ca să se cufunde din nou în activitatea care-i face cea mai mare plăcere. Trebuie să vorbesc cu maică-sa, din toamnă poate o duce la pictură. Taică-său habar n-are de toate astea, el doar așteaptă să crească suficient de mult ca să preia el hățurile. Sper să nu repete greșeala pe care a făcut-o cu fiica lui cea mare.
Mă uit la Marcel cu amărăciune. Parcă n-ar fi copilul meu. E atât de mândru, că-mi vine să-l iau de perciuni și să-i dau drumul de-a rostogolul pe scările astea, până jos în apă, unde să-l înțepe un arici de mare în cur. Poate reușește să-l mai desumfle.
Sonia a terminat de desenat încă o mogâldeață cufundată în marea din desenul ei, despre care m-a tot auzit vorbind cu Costas. Mi-a spus că vrea s-o deseneze ca să i-o dea lui Eleni, nepoțica lui.
— Buni, Sonia – snorky-porky, îmi arată ea pe planșă un oval roșu cu cap, mâini și picioare.
— Da, scumpo, asta pentru că ești prea mică pentru scuba diving.
— Buni, tu ești asta, îmi arată un guguloi roz, aproape de ovalul ei roșu. Și tu, tot snorky-porky.
Aprob. Îi pun după ureche șuvița de păr blondiu care îi cade pe ochi și o mângâi pe obraz. E un copil tare bun. Suspectez că e și foarte isteață, dar asta e altă poveste.
— Mami, tu ești cu scuba-duba, da? se uită întrebător spre maică-sa. Ești asta mov, care stai aici lângă broasca țestoasă. Nu mai poți să te răzgăndești, că deja te-am desenat.
— Cam așa aș vrea, dacă nu cumva o să-mi fie prea frică de asta, se apleacă Denisa peste masă, să vadă mai bine planșa.
Marcel se uită plictisit la desen și la soția lui. Mai lipsește să-și dea ochii peste cap. Chiar și-i dă, uite că am anticipat corect. Așa face mereu când consideră că el este prea inteligent pentru gândirea noastră.
— Tati, pe tine nu te-am desenat încă. Tu vrei scuba-duba?
Sonia îl privește senină cu o cariocă neagră în mână. Marcel nu răspunde, doar ridică o sprânceană. Fetița își amintește rapid că a fost corectată mai înainte
— Tati, mai bine scubi-dubi, cum ai zis tu.
Ar râde și Denisa, însă Marcel se bășică repede și-i trece greu. Mie n-are ce-mi face, așa că râd sănătos.
Mă pufnește și mai tare râsul.
— Sonia, pentru tati, Scooby Doo. Sau mai bine zis colonel în rezervă Scooby Dooby Doo.
