Poem scris de Constantin Alexandru Florinel la Atelierul Mornin’ Poets #135, cu Alin Dimache, din 20 septembrie 2026, la tema trecerii de la stream of consciousness la performance.
////
ca un
oracol stins
privirea îți fumegă subțire carnea
e ultima armonică în
corzile vocale
rugina a împietrit
resturi de cuvinte
e o placentă opacă
acest acid abdominal,
cupola prăbușită de gânduri
ca orice inutilă ordalie sângele
e prăfuit de turnire unde
cavaleri fosforescenți
și caii lor cu hamuri vesperale
poartă în genunchi ultimele flori
secerate de tăcere.
cu degete
te scrie pielea (transpirația)
sau poate așteptarea, cu
umeri strânși santinele ucise de noapte ești
cel cu buze despicate în muguri de herpes,
cel privit de prima ploaie căzută
în urma călcâielor crăpate poate
ar fi fost mai bine să încolțească acolo
acești lăstari ai neputinței poate
ar fi durut mai mult plecarea și
nu strigătul ăsta mut ca un steag.
ai vrea
să-ți poți spânzura de tendoane
copiii insomniaci
care îți aleargă așternutul
în dalta dimineții așternutul – un
sarcofag de sticlă, ultimul
mulaj al acestei noi zile care
să îți îngâne corpul dar
fauni uriași sau
poate doar călușari ți-au alunecat
hora și potcoavele
în pliurile stomacului potcoavele
oxidate de închipuiri
atoli târâți prin sucul gastric și locuiți
de triburi fără dinți.
