Poem scris de Eliza Marin la Atelierul Mornin’ Poets #135, cu Alin Dimache, din 20 septembrie 2026, la tema trecerii de la stream of consciousness la performance.
////
Pe pervazul de la etajul doi, o mușcată într-o cutie de iaurt. O udă cine trece. Deși n-a cerut nimeni.
Holul gri, gresia roz, dulapurile de aluminiu. Din difuzorul liftului, o femeie cântă Balada Catrinei în surdină. Nu știi unde cântă. O auzi mereu între etaje.
Un om apasă pe butoane, opt ore pe zi, pe un scaun de lemn, lângă panou. Îi întreabă pe toți la ce etaj. Toți îi spun. El apasă. E singurul de aici care duce ceva până la capăt.
Doamna de lângă mine tricotează un botoș de bebeluș. Atârnă de un fir. Unul e mai lung, altul mai scurt. Întrebată dacă i-a făcut ea, spune de trei ori nu, mi le-am cumpărat singură. Are în cap o singură propoziție și nu o spune cu voce tare.
În spatele nostru, două femei care nu se cunosc: cum facem, cum se intră la programare. Cu numărul de telefon, pe care îl iei de la medic. Una repetă numărul cu buzele, fără sunet.
În sala de așteptare aburul e intens. E aburul speranței că un om, o mașină și o seringă îți spun ce e în neregulă cu tine. Din mijloc se aude jingle-ul Duolingo. Cineva e felicitat. Cineva a fost consecvent.
Și de ce eu, când trec pe hol, nu stau la coada de la oncologie, cu hârtiile strânse la piept. Un bărbat ține telefonul în palmă, cu ecranul în sus. Așteaptă să sune cineva. Poate nu știe nimeni că e aici.
Mie mi s-a spus un cuvânt. Mi l-a spus un om în halat, calm, de peste masă, și cuvântul a intrat în mine și s-a făcut trup . De patru luni îl port sub limbă și îl înghit în sec de câte ori mă întreabă cineva ce fac aici.
E o zi frumoasă de toamnă. Soarele îți mângâie fața cu mâna patriarhului și cu cealaltă te ridică din patul de tratament. La patul de lângă fereastră, un fiu își vizitează mama. Plânge încet la capul ei. Pătura i-a alunecat pe jos și stă acolo de o oră.
Te ridici. El se dă la o parte pentru că nu vrea să o atingă. Îi tragi pătura pe umăr. Ea nu se trezește.
Pe peretele din hol scrie Dăruiește Viață.
Liftul urcă. Cineva coboară. Eu mă așez, îmi pun mâinile pe genunchi și aștept să mi se strige numele.
