Povestire scrisă de Codruț Baciu, aleasă de Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 31 martie 2024, la tema: „alegeți un text scris de alt coleg și faceți sugestii de editare”. Povestire editată de Valentina Georgescu și Eli Bădică.
Cu gândul la soțul pe care îl ucisese cu patruzeci de zile în urmă și așezată pe fotoliul preferat, Romina a simțit o nevoie imediată de a ieși din casă. Era târziu, aproape 11 seara, dar mintea și mușchii îi spuneau în cor să iasă.
S-a ridicat și a apăsat pe întrerupătorul de pe hol, dar lumina nu s-a aprins. Becurile și celelalte sarcini prin casă și curte erau responsabilitatea lui Darius. Dar Darius nu mai era. Era doar ea, o femeie singură într-o casă mare, la marginea orașului.
Parastasul de patruzeci de zile fusese dureros. Lumea a plâns mult și a mâncat puțin. Darius fusese un om iubit. Nu e adevărat că te obișnuiești cu durerea, se gândi ea. Asta nu e obișnuință, e pur și simplu un alt fel de moarte. Dispariția unui om pe care-l iubești este o moarte vie, lentă și prezentă.
Uneori, când aveau probleme, Darius îi spunea să fie tare și curajoasă. Că toate trec și o să fie bine până la urmă. Un adevăr, urmat de o minciună. Ăsta era Darius. O îmbrățișare, apoi un pumn în spate. Un sărut, urmat de un înșelat. Planuri și-apoi deznădejde.
Romina și-a pus casca pe cap și s-a urcat pe bicicletă. Își iubea bicicleta, costase o avere și o ținuse deja zece ani, fără nicio problemă tehnică. A deschis poarta, care a scârțâit puternic și a ieșit pe străduță. A ocolit de două ori zona industrială și a intrat pe Aleea Frăsinet, lungă de vreo câteva sute de metri. A cotit apoi pe drumul străjuit de pomi retezați de autorități, în vreme ce fredona Gimme, Gimme, Gimme A Man After Midnight. A pedalat constant, vreo treizeci de minute, fără niciun efort, grație pasiunii vechi pentru ciclism. În capătul străzii, a luat o gură de apă și a făcut stânga, fără să încetinească ritmul. Traficul a devenit mai gros, dar nu o deranja, era la fel de rapidă ca orice mașină. Când a ocolit o pisică galbenă moartă, cu zgardă la gât, a expirat puternic aerul din plămâni. A mai mers zece minute și a intrat pe drumul forestier care urca și-apoi cobora abrupt înapoi spre casa lor. Spre casa ei. S-a ridicat din șa și a pedalat ultimii metri fără să se menajeze, până în vârful dealului. De acolo, dacă s-ar fi oprit o clipă, ar fi putut vedea tot orașul, cu casa lor în margine. Dar Romina nu s-a oprit.
Odată ajunsă în vârf, a început să pedaleze iarăși. Încet, apoi din ce în ce mai repede, la vale. Un fior de frig i-a trecut prin tot corpul când a realizat că frânele bicicletei nu mai funcționează. A decis să se concentreze pe coborâre și s-a aplecat peste ghidon. Vitezometrul de pe bicicletă arăta 32 km/h când Romina a văzut primul copac cu mesaj. Pe plopul gros, pe care ea îl știa de atâția ani, farul de la bicicletă lumină trei cuvinte scrise mare:
ROMI, DRAGA MEA
Gura Rominei se deschise și primi pe limbă frigul nopții. Era cât pe ce să cadă, dar se redresă. După alți două sute de metri, când vitezometrul crescuse la 39 km/h, un al doilea copac s-a ivit placat cu mesaj:
AM GREȘIT AMÂNDOI
Clipi uimită, iar roțile bicicletei începură să-mprăștie haotic pietre mici și mari, pe care femeia nu reușea să le mai evite. Atinse 49 km/h când cel de-al treilea copac, un alun uscat și înalt, și-a dezvăluit mesajul:
DAR NU TE TEME
Începu să plouă rece și mărunt. Un bolovan rotund făcu bicicleta să se desprindă câțiva centimetri de pe drum, iar casca îi sări de pe cap. Simțea că nu poate să respire. Creierul îi mai funcționă doar cât să poată citi ultimul mesaj. La 58 km/h, un stejar frumos avea scris pe el:
NE VOM REVEDEA
Mușchii i se încordaseră dureros. Cu o sută de metri înainte de finalul coborârii, o pisică galbenă, cu zgardă, traversă în viteză drumul, fix prin fața roții. Romina nu a mai tras de ghidon s-o evite, dar pisica scăpă neatinsă. În fața casei, a descălecat buimacă și a lăsat bicicleta să cadă în noroiul de lângă gard. Tremura din tot corpul și nu a avut curaj să se uite în urmă, la copacii care dădeau viață împrejurimilor. A deschis poarta, iar lipsa scârțâitului a oprit-o în loc. Aerul se schimbase, i se părea că tocmai s-a trezit dintr-un vis al altcuiva. A descuiat ușa casei și a apăsat pe întrerupător. Lumina a invadat holul pentru prima oară în ultima lună. Pe perete, ceasul arăta 12.03. Romina nu înțelegea ce se petrece, dar știa ce va urma. A închis ochii și a ascultat vântul puternic risipindu-se în frunzele pădurii. A fredonat pentru ultima oară, fără să-și miște buzele, Gimme a Man After Midnight. Și ploaia s-a oprit.
