ABUZ

Povestire scrisă de Maria Florescu, premiată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „o poveste scrisă curat, foarte bine construită. Avînd un subiect delicat – violența domestică – reușește să găsească vocea potrivită, tonul optim pentru a preciza faptele (nu îngroașă acolo unde nu e nevoie, nu forțează nici un detaliu – reușită rară printre scriitorii aflați la început).”

Am tresărit atunci când am auzit ușa camerei mele trântindu-se. Într-o secundă, nu mai mult, am realizat ce urma să se întâmple. Am vrut să inspir adânc, să mă pregătesc psihic pentru momentul în care ușa băii se va izbi de perete, însă n-am apucat, căci acesta a sosit mult prea repede.

— Fir-ai a dracu’ de copilă nesimțită ce ești, de câte ori ți-am spus să nu mai lași apa aia să curgă așa?!

— Nu am…

Însă palma ce mi s-a lipit de obraz mi-a retezat propoziția. Capul mi s-a întors într-o parte, atingând cu tâmpla faianța albă ce acoperea peretele. Mișcarea bruscă m-a amețit pentru o secundă. Am întins mâna, încercând să mă agăț de ceva, orice, doar să nu-mi pierd echilibrul. Pentru că nu aveam nimic la îndemână, am reușit să apuc doar perdeaua, însă degeaba. Piciorul drept mi-a alunecat și am căzut în cadă, cu cel stâng rămas îndoit sub mine.

Nu cred că am simțit ceva atunci când mi-am luxat piciorul, însă cu siguranță am auzit poc-ul ce mi-a dat minunata veste. Și sunt sigură că l-a auzit și mama, dar nu a părut să o intereseze prea mult.

— Da’ tu vrei să te bat până te învinețesc?! a zbierat.

Ce puteam să spun? Să încerc iar să mă apăr? Să încerc să-i explic faptul că, locuind la etajul zece, durează mai mult până vine apa caldă? Da, probabil că un copil normal asta ar fi făcut. Probabil că o mamă normală ar fi ascultat, ar fi înțeles și ar fi plecat. Dar eu nu eram un copil normal și nu aveam o mamă normală.

Mi-am dus mâna la cap și am masat puțin acolo unde mă lovisem de perete, apoi am ridicat privirea. Nu știam ce să spun, ce să fac. Daca aș fi zis ceva, ar fi spus că îi răspund. Dacă aș fi tăcut și doar aș fi privit-o, ar fi zis că o sfidez. Probabil că aș mai fi avut o variantă; să îmi cobor capul și să tac, dar atunci m-ar fi lovit, ca să fiu atentă la ea și să nu o ignor. Oricum ar fi fost, n-aveam cale de scăpare, nu aveam cum să scap nebătută. Sau… mai puțin bătută decât de obicei. Și sinceră să fiu, nici că-mi păsa. Mai îngrijorată eram de glezna ruptă ce începea să pulseze.

— Ce te uiți așa la mine?! Ești proastă? Nu pricepi ce îți spun?

Mi-am coborât privirea, încercând să-i transmit un „îmi pare rău”, dar fără a folosi cuvinte.

Am inspirat adânc atunci când palma ei a făcut din nou contact cu obrazul meu, și atunci am ridicat chipul, întâlnindu-i privirea. Am încercat să mă uit la ea cât mai ferm și încrezător, am încercat să-i spun că nu va rezolva nimic cu bătaia. Dar mă aşteptam să mă pălmuiască iar. Și n-am avut mult de așteptat. Am văzut, printre firele ude de păr ce-mi acopereau fața, cum a ridicat în aer ambele mâini și am simțit aproape imediat palmele și pumnii venind din ambele direcții.

Îmi e rușine să recunosc faptul că sunt atât de obișnuită cu bătaia, încât nu mai simt nimic. Vreau să spun, nu mă mai „doare”. Da, simt lovitura, simt cum mi se umflă obrazul și simt și cum îmi pulsează și cum se încălzește, de la sângele ce umple locul, dar nu mă mai doare. Nu mă mai face să ridic brațele și să-mi acopăr capul, să mă apăr.

Poate că de asta, după ce a terminat, m-a izbit o amețeală mai puternică decât avusesem vreodată. Simțeam cum mi se învârte capul, iar privirea mi s-a încețoşat pentru câteva momente mai lungi. Mi-am sprijinit din nou capul în mâini, însă țiuitul doar se amplifica.

— Nesimțită te-ai făcut, fetițo, a mai spus, înainte de a-mi întoarce spatele și a ieși din baie.

— Iar tu înnebunești pe zi ce trece, am mormăit, atunci când eram sigură că nu avea să mă audă.

M-am sprijinit de marginea căzii și am încercat să mă ridic. În momentul în care mi-am mișcat glezna, o durere ascuțită mi-a explodat în zona umflată, ajungând până în vârful degetelor.

— Băga-mi-aş…

Cu piciorul stâng în aer și sprijinindu-mă doar în cel drept, am dat din nou drumul la apă. Mă bătuse o dată, a doua oară nu mai apărea. M-am spălat cu grijă, încercând să nu apăs prea tare acolo unde rămăseseră urme de la curea sau de la coada măturii cu care mă bătuse cu două zile în urmă. Dacă mă întrebai atunci, nici nu cred că știam să spun de ce mă bătuse cu mătura.

După duș, am reușit, doar eu știu cum, să țopăi până în dormitor. După ce m-am uscat la păr, am aruncat pe mine un maieu și o pereche de pantaloni scurți, din blug. Am scos telefonul și l-am sunat pe Matei, prietenul meu cel mai bun.

— Poți să vii la mine? Am nevoie să mă duci undeva cu mașina.

— La ora asta? Ana, e unşpe noaptea!

Am aruncat iute o privire la ceasul de pe noptieră; 23:14.

— Nu prea pot să merg singură și bani de taxi nu am, am oftat.

Am așteptat să răspundă, însă n-a mai zis nimic.

— Matei, am piciorul stâng făcut vraiște, nu am cum să ajung la spital singură. Nici măcar până în fața blocului nu am cum să cobor fără ajutor.

L-am auzit inspirând brusc, parcă șocat de ce îi spusesem.

— Cum ai reușit?

— Mama.

— Te-a bătut iar?

N-am răspuns. Știa, ce rost mai avea să o spun și eu?

— Într-un sfert de oră sunt la tine. Să ții ușa descuiată, ca să pot intra.

N-a mai așteptat să-i răspund, a închis direct.

Ajutându-mă de pereți, am țopăit până la geam. L-am deschis larg, apoi am ridicat privirea spre cer. Abia dacă se puteau vedea două-trei stele rătăcite în marea de întuneric. Am putut zări cu coada ochiului luminițele unui avion și coada albicioasă ce o lăsa în urma lui.

— Te-aş putea considera o stea căzătoare? am întrebat. Chiar aș avea nevoie de o dorință.