Povestire scrisă de Livia Popescu, apreciată de Ciprian Măceșaru la concursul trimestrial de povestiri – „Excelent scrisă, matură, convinge printr-o simplitate emoționantă. Un text despre fragilitate și singurătate, despre nevoia de afecțiune.”
Bătrânul deschide ușa de la cameră bine-dispus și aprinde lumina.
— Ce faci, măi, Gore? Tot îmbufnat ești? Lasă dracului supărarea și vino să-ți arăt un ceas vechi de vreo cincizeci de ani. S-a păstrat impecabil. Cât pe ce să-l arunce noul proprietar de la parter, noroc că l-am salvat la timp.
Ține ceasul într-o mână, iar pe cealaltă o răsucește din încheietură, în încercarea de a o dezmorți.
Din culcușul improvizat dintr-o tetieră veche își face apariția un cap ciufulit de veveriță. Îl privește fix pe bătrân, se întoarce și intră la loc. Coada îi fâlfâie caraghios în afară, apoi dispare și ea rapid în interior. Câteva bucățele mici de burete cad pe ziarele așezate peste parchet.
— Ce vină am eu că Veve a ta a ros cablul electric și a dat ortul popii? Unul singur trecea pe-acolo și l-a găsit deșteapta sub covor. Haide, bre, spune și tu ceva, insistă el, ținându-se cu mâna de plasa de sârmă a cuștii care ocupa jumătate de cameră.
Lasă ceasul pe masa de lucru din fața ferestrei și se întoarce din nou spre veveriță.
— Cu puțin noroc, îți aduce tata pe altcineva, mă auzi? Gore, tu ești surd, băiatule?
Acum bătrânul se prinde cu ambele mâini de plasă și insistă, cu glas rugător:
— Pe cuvânt că am încercat, dar niciuna nu s-a mai lăsat prinsă și e frig al dracului să stau atâta cu ușa de la balcon deschisă. Gore?
Veverița țâșnește din culcuș și aleargă în cercuri mici în jurul cuștii, sărind ca un acrobat pe obiectele din interior și pe pereții laterali. Rămâne agățată de plasa de sârmă și zvâcnește în interiorul roții de alergat care se pune în mișcare, învârtindu-se din ce în ce mai repede.
— Așa te vreau, tăticule, exclamă bătrânul satisfăcut. Când te văd câtă energie ai, am și eu poftă de viață. Vezi cât am muncit ca să-ți creez condiții? Nu vreau decât să te simți bine în casa mea. Mâncare ai din belșug, căldură la fel, mă ai și pe mine care îți țin de urât. Ce-ai putea să-ți dorești mai mult, Gore? Nu fi mut, vorbește cu mine.
Veverița sare pe tubul flexibil agățat de plasa metalică, se răsucește și intră în interior. Bătrânul urmărește amuzat mogâldeața ce străbate ca o umbră tubul semitransparent și țâșnește cu putere la capăt, prinzându-se cu lăbuțele de bradul din ghiveciul uriaș pe care abia reușise să-l târască singur de pe hol până în cameră.
— Vezi ce brad frumos ți-am adus? Îți aduce tata și ramuri, și frunze uscate, poate caut și mușchi în parc când s-o lua zăpada, în caz că vrei să-ți faci de lucru. Nu știu dacă-ți plac râmele, dar sunt dispus să scobesc după ele prin pământ.
Pe parchet este un ansamblu de joacă pentru pisici pe care bătrânul îl comandase de pe internet. La început veverița a dormit în căsuța căptușită cu blăniță, dar, de când îi adusese tetiera veche din garaj, nu s-a mai dezlipit de ea, scoțând în fiecare zi puțin câte puțin din buretele din interior.
Prin ușa întredeschisă se aude pendula care bate ora zece. Ochii veveriței se măresc, capul i se mișcă în direcția sunetului și urechile i se ridică ușor.
— Mai sunt încă opt pendule pe perete, toate funcționale, arată bărbatul spre ușă. Și încă șase doar de decor. Ar cam trebui să te înveți și tu cu zgomotul, că le mai pun să meargă din când în când, să nu li se deterioreze mecanismele stând.
Animalul se uită fix spre el și bătrânul are impresia că ascultă ce-i spune și că-l înțelege.
— Primul ceas pe care l-am reparat a fost unul chinezesc, culoarea oului de rață, cu calendar, exact ca ăsta de pe masă. Îți dai seama, Gore, au trecut peste cincizeci de ani de atunci. Prima mea zi de serviciu, primul ceas reparat, n-o să uit niciodată. I-am văzut buba imediat ce i-am dat capacul jos, am fost tare mândru de mine. În ziua aia m-am întors acasă la Veve a mea de parcă operasem pe creier. Iar draga de ea a făcut gogoși ca să sărbătorim. Abia terminase școala sanitară și se angajase la spital înaintea mea cu câteva luni. M-a întreținut o perioadă, scumpa de ea. Am trăit vremuri frumoase, băiete, nu ca acum.
Veverița străbate în goana cușcă și se oprește în fața lui, agățată de peretele lateral, cu capul în jos.
Bătrânul își apropie fața de cușca metalică.
— Ne-a fost tare frică atunci când ne-am luat că n-o să răzbim la oraș, dar i-am dat înainte și bine am făcut. Așa și cu tine, o să te obișnuiești repede cu mine.
Veverița se răsucește, sare pe măsuță și ia o alună de pământ în coajă. Bătrânul e cu ochii pironiți la ea. Stă în poziție verticală, cu coada ridicată și ține aluna cu lăbuțele din față. Roade coaja treptat, desfăcând-o în bucăți mici, care sar în jurul ei. Când ajunge la miez, se uită în spate și îl ronțăie rapid, parcă temându-se să nu i-l ia cineva.
Bărbatul zâmbește, ca la mai toate giumbușlucurile pe care le face veverița în fiecare zi. Îi place să stea pe fotoliu, să se uite și să vorbească minute în șir cu ea. Uneori veverița scoate diverse sunete – era mult mai guralivă când trăia și cealaltă -, iar el încearcă să-i descifreze starea de spirit.
— Când eram mai tineri, știi că am cultivat și noi alune de pământ la țară, la Poiana Mare? Ce-i mai plăceau și lui Veve a mea. Duminica – sâmbăta lucram, nu boierie ca acum – puneam alune într-o tavă, le udam și apoi presăram sare din belșug pe ele, așa ude cum erau. Le băgam la cuptor și le mai întorceam din când în când, asta era treaba mea. Știam exact cât să le țin ca să nu le ard. Sarea se usca pe ele și se lipeau unele de celelalte. Ei îi plăcea să le separe cu furculița, așa fierbinți. Și ce gust bun aveau, mai ales cu un șpriț.
Bătrânul se așază pe scaun, aprinde neonul fixat deasupra mesei de lucru și caută o șurubelniță mică.
— Să mai facem și treabă, ca să nu ne ramolim de tot, îi spune veveriței care roade dintr-o creangă. Ce crezi, s-o fi dus arcul de la ceasul ăsta? Sau s-o fi îndoit axul? Poate e din cauză că n-a mai fost lubrifiat și s-or fi mâncat axele rotițelor, gândește el cu voce tare. Cu tine aici, parcă îl am pe nea Sandu privind scorțos peste umărul meu, pe deasupra ochelarilor. N-a fost băiat rău, dar trebuia să se impună și el la început. Cam așa și cu noi doi, băiete.
Veverița se apropie de bancul de lucru, rămânând nemișcată câteva secunde, agățată de interiorul cuștii. Scoate un pufăit, apoi încă unul, mișcându-și ușor coada.
Bătrânul își apropie mâna de plasa metalică și mângâie cu degetul tremurând gheruța veveriței care se mișcă într-o parte câțiva centimetri.
— Gore, parcă nici nu mă mai doare genunchiul de când te-ai mutat la mine. Haide, bre, nu te mai uita de parcă n-ai ști că mă simt din ce în ce mai bine.
