ACASĂ

Povestire scrisă de Luiza Popa, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 13 iunie 2021, la tema „textul vostru să vorbească despre un personaj si relatia lui cu mama.”

 

Azi m-am văzut murind. Și tot azi mi-am luat adio de la mama care a mai trăit, pentru câteva ore, în corpul meu. 

 

M-am trezit din anestezie într-un salon alb, mirosind a dezinfectant. Nu-mi revenisem cu totul și știam, din experiențele anterioare, că pentru un timp n-aveam să percep cu claritate nimic, că aveam să plutesc în ceață, într-o starea în care doar durerea era certă. În mod paradoxal, acum părea să nu mă doară nimic. Îmi era sete. Mi-am rotit privirea, în căutarea unei asistente căreia să-i cer să îmi aducă un pahar cu apă și ochii mi-au picat pe perdeaua albastră, care mă separa de un alt pat. Abia atunci mi-am adus aminte de ce eram aici și am zis anemic:

— Mama…

Nu mi-am auzit nici eu glasul, de parcă doar aș fi gândit asta. Mi-am adunat puterile și am reușit, în cele din urmă, să articulez:

— Mama!

În spatele perdelei s-a conturat la repezeală o umbră, și paravanul albastru a culisat pe șină doar atât cât să poată trece o siluetă îmbrăcată în alb. 

— Flori, te-ai trezit, mi-a zis cu voce moale femeia în uniformă albă.

Aplecat deasupra mea, chipul ei a devenit limpede și mi-am dat seama că era Nora, prietena mamei. 

— Mama, cum e mama? am șoptit către ea.

Nora și-a așezat tăcută mâna pe fruntea mea, de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea. Apoi și-a aruncat ochii pe monitorul din stânga patului, care probabil că desena linii frânte în ritmul inimii mele. Eu îi auzeam doar tactul, care se întețea pe măsură ce deveneam din ce în ce mai agitată.

— Mama e bine? Spuneți-mi odată!

Și-a întors privirea către mine și m-a privit grav înainte să spună:

— Nu, nu e bine. Dar ea știa că asta o să se întâmple. Flori, încearcă să mă asculți…

— Cum adică știa? Ce să se întâmple? Vreau să o văd! Acum!

Am apucat cearșaful alb care mă acoperea, încercând să-l dau la o parte, dar mi-am văzut mâna și am înghețat. Nu era a mea, era o mână bătrână, cu piele uscată și încrețită, plină de pete maronii. Mi-am pipăit la repezeală corpul și mi-am dat seama repede că nici acesta nu era al meu. Sânii erau mari și lăsați, un strat gros de grăsime îmi acoperea burta iar brațele îmi erau atât de groase, încât nu mi le puteam cuprinde cu mâna. Am azvârlit cearșaful de pe mine și m-am privit din cap până în picioare.

— Ce naiba e asta? am mai apucat să zic înainte să leșin.

Am mai leșinat de două ori în ziua acea. O dată când mi-a zis Nora că nu-mi făcuseră transplant de plămân, cum credeam eu, ci un transfer de conștiință între corpul meu și al mamei. Și a doua oară când mi-am văzut propriul corp întins pe patul de dincolo de perdea, cu fața albă ca varul și cu ochii  adânciți în orbite, prin care mă privea mama. După ce mi-am revenit în simțiri, nu am putut să mă uit la ea cât mi-a vorbit. Cu voce tremurată, mi-a zis că mă iubește și că făcuse asta pentru că fusese unicul mod de a mă salva. Sau așa îi spusese Nora, am gândit eu. Din clipa aceea am început să o urăsc pe femeia aceea așa cum nu n-am mai urât pe nimeni niciodată. 

Corpul meu, în care mama și-a trăit ultimele clipe, n-a mai rezistat decât câteva ore. După ce-a trecut în neființă, l-au incinerat, iar eu am dus urna cu spiritul mamei la ea acasă.

 

Nu mai știa nimeni de experiment în afară de mine, Nora și probabil echipa care participase la intervenție. În ochii tuturor celorlalți eram mama. Doar pe dinăuntru rămăsesem eu, captivă într-un corp bătrân. Aveam 60 de ani, îmbătrânisem cu 24 de ani într-o singură zi. 

M-am mutat în apartamentul mamei, bătrân și el. Bătrân și străin, nu era locul copilăriei mele. Mama vânduse casa noastră la cinci ani după ce se stinsese tata și cu un an înainte să emigrez eu.

— Oricum era prea mare pentru mine, îmi zisese atunci când îmi înmânase plicul pentru Canada. Și acum, când îmi amintesc, mi se pare că nu îmi spusese mie asta, ci ei însăși.

În prima săptămână de după mutare am adoptat o pisică. Mi-a ieșit în cale pe o stradă de lângă piață, slabă și portocalie. Am mângâiat-o, așa cum fac adeseori cu felinele străzii, iar ea a mers după mine un kilometru întreg, până în fața blocului. Am luat-o în brațe, fără niciun strop de îndoială, și am urcat cele trei etaje interminabile cu ea, cu căruciorul de cumpărături și cu propriul meu corp, greu ca un sac. Când am ajuns în fața ușii, pulsul îmi era atât de accelerat, încât credeam că fac infarct. 

Mama nu suporta pisicile, nu în casă. Eu mereu am avut câte una, în camera de cămin de la facultate, în garsoniera din București, apoi în casa mea din Guelph. Pe ultima o chema Ava și avea o boală cronică, iar mama mă întreba la telefon, invariabil:

— Nu ți-a murit pisica?

Acum fotoliul din sufragerie are ațele ca niște mațe, smulse de ghearele lui Lipici. Deși nu mi-am dorit asta, fotoliul e diferit așa, pare, cumva, că e al meu. În rest, totul în casa asta e în continuare al mamei. Dormitorul mamei, prosoapele mamei, cratițele mamei, chiar și chipul pe care îl văd, zi de zi, în oglindă, e tot al ei. Aveam să încerc însă, curând, să schimb ceva.

Singurul lucru pe care l-am putut recupera din viața anterioară au fost economiile de 53000 de dolari canadieni, pe care i-am transferat din contul meu în cel al mamei. Am făcut asta de pe laptopul Norei, la sugestia ei, înainte să mor oficial. În rest, am pierdut tot. Casa mea din Guelph, ipotecată, pe iubitul meu William, care probabil că se consolează deja cu altcineva, prietenii mei, jobul meu de contabilă, corpul meu și fiecare lucru mic sau mare care m-a definit.

În prima lună am cheltuit, compulsiv, o sumă mare de bani. Prima investiție a fost într-un aparat de aer condiționat.

— Nu-mi trebuie mie condiționat, îmi zisese mama în vara în care stătuserăm la povești pe canapeaua din sufrageria ei. 

Era la fel de transpirată ca mine, dar neclintită când o certam.

— Mi-e foarte bine, deschid fereastra dimineața, devreme, iar ziua trag draperiile. Și, apoi, curentul e scump.

Îi lăsam câte 200 de dolari într-un plic la fiecare vizită. De fapt, de două ori. Doar de două ori am reușit să ajung în România în cei opt ani de după emigrare. Iar mama m-a vizitat în Canada tot de două ori și doar o dată m-a lăsat să-i cumpărat eu biletul.

A doua investiție am făcut-o în bucătărie – cuptor electric, oale de inox, tigăi wok și o hotă. Iar a treia investiție, mai mică, dar cea mai chinuitoare, a fost cea pentru schimbarea garderobei. Timp de trei ore am privit, în oglinzile cabinelor de probă, un corp cu 8 numere mai mari învârtindu-se, odată cu mine, în haine care-mi plăceau înainte, dar care erau nepotrivite acum. A devenit ceva mai ușor atunci când am început să mă gândesc că o îmbrac pe mama, nu pe mine. De fapt, era chiar ea în oglindă, doar că eu eram cea care îi purta toată greutatea. Nu doar acolo, ci zi de zi. Căram cu mine nu numai kilogramele în plus, ci și durerile ei de oase, de spate, de încheieturi, iar în fiecare dimineață și seară, înghițeam un pumn de pastile ca să mă țin în viață. 

După aceea m-am oprit cu cheltuielile, banii de pe card se împuținau prea repede, iar eu trebuia să supraviețuiesc dintr-o pensie. Pensia mamei.

În prima lună am primit telefoane de la mai multe prietene de-ale mamei. De la Nuți, fost medic veterinar, ai cărei copii fuseseră elevii mamei. De la Coca, fosta colegă a mamei, văduvă, de care mă legau multe amintiri din copilărie și care mi-era tare dragă. De la multe rude, printre care și mătușa mea, Ileana, care păstrase o legătură foarte strânsă cu mama. Le cunoșteam pe toate, iar mama mă ținuse la curent, fără să-mi doresc asta, cu multe detalii din viețile lor, dar lumile noastre se intersectaseră în alte puncte decât cele comune lor și mamei. Le-am mulțumit tuturor pentru condoleanțe, și-am refuzat, politicos dar ferm, invitațiile la câte o întâlnire. Le-am spus că am nevoie de un timp în care să mă reculeg. Câteva dintre doamne au continuat să sune, cel puțin pentru o vreme, apeluri scurte, cât să se asigure că sunt bine dar, după ce drama mea a început să nu-mi mai scuze înverșunarea de a mă izola, telefonul n-a mai sunat. 

Mi-am făcut abonament la internet și la HBO GO și mi-am cumpărat multe cărți, însă timpul ce-l petreceam pe net, vizionând filme sau citind, nu umpleau golul singurătății. În zilele senine ieșeam să mă plimb și mi-am dat seama că băncile căpătaseră pentru mine o altă semnificație, erau puncte de ajutor în loc de popasuri scurte de la jogging sau pentru țigară. De fumat, ce să mai zic, nu a fost chip să mă reapuc. Corpul, bătrân și ostil, îmi respingea orice tentativă, prin lungi accese de tuse și stări de greață.

Motanului Lipici îi priește foarte bine traiul în apartament. A mai pus căteva kilograme pe el, nu știu dacă de la sterilizare sau pur si simplu pentru că mănâncă prea mult. Oricum, nu e pretențios, pe lângă bobițele cumpărate de la pet shop mânâncă aproape orice mănânc și eu. Noaptea doarme în pat, la picioarele mele, iar ziua pe unde apucă, în general în praguri – dintre balcon și sufragerie, dintre hol și dormitor sau chiar și în mijlocul bucătăriei. Cea mai liniștitoare latură a traiului cu el e faptul că, atunci când vin de afară, mă așteaptă cineva acasă.

Mi-am căutat un hobby ca să-mi umplu timpul și, după ce am încercat fără succes pictura și puzzle-urile, am descoperit, cu surprindere, că-mi plac croșetatul și tricotatul. Eu, care n-am reușit niciodată să termin un fular, am început să umplu casa cu poșete, cuverturi, șaluri și multe alte nimicuri, lucrate manual. Nu erau la fel de reușite ca ale mamei dar, cu siguranță, mă apropiam destul de repede de măiestria ei. 

La început mi-a fost destul de greu să acceptul faptul că nu mai pot conduce o mașină. Într-un elan de recăpătare a eu-lui, am luat câteva lecții de condus, care s-au încheiat abrupt cu refuzul instructorului de a mă mai primi.

— Doamnă, nu sunteți făcută pentru asta. Cu tot respectul, aveți și dumneavoastră o vârstă, mi-a zis acesta.

În mod surprinzător, certitudinea incapacității mele de a șofa mi-a adus un sentiment de ușurare, nu de revoltă. Nici nu aveam nevoie să conduc, orașul acesta nu era Guelph, puteam ajunge pe jos aproape în orice loc în care îmi doream. Iar, dacă aș fi fost prea obosită, aș fi putut oricând să iau un taxi. N-am făcut-o, însă, niciodată, 12 lei pe cursă era revoltător de mult.

În weekenduri îmi plăcea să stau pe o bancă, să ascult păsările și să mă uit la cer. City break-urile, lăsate în urmă, departe, îmi păreau acum o risipă de energie și de bani. Singurul lucru care mă smulgea din contemplație era faptul că, atunci când mi se linișteau gândurile, mi se făcea dor de mama. Apoi îmi dădeam seama de paradox, să-ți fie dor de cineva pe care îl vezi zi de zi. Într-un fel ne contopiserăm, eu cu mama, trăiam prin ea și ea prin mine.

Trecuse un an de când eram aici și nu părăsisem nici măcar o dată orașul. Răspunzând, parcă, gândurilor mele, Coca s-a încumetat să mă sune, într-o zi, ca să mă întrebe dacă nu vin cu ea în Covasna. Chiar dacă ideea de tratament balnear nu mă încânta prea tare, tentația de a pleca într-un concediu a fost mult mai mare și am spus da. Aveam să-mi laud decizia în septembrie, când aveam să mă bucur de fiecare minut petrecut acolo. Mi-au plăcut timpul alături de Coca, discuțiile cu ea, noii prieteni pe care mi i-am făcut acolo, și ei la vârsta senectuții, chiar și tramentele cu băi minerale, mofete și exercițiile de fizioterapie.

Când m-am întors acasă, parcă eram un alt om. Mă deplasam cu mult mai multă ușurință și durerile articulare aproape că dispăruseră. L-am regăsit și pe Lipici, căruia părea că nu i-am lipsit. Lăsat în grija unei vecine, nu dusese lipsă de nimic, mai mult, casa mea devenise pentru un timp scurt doar a lui. Chiar și mirosul apartamentului îmi părea schimbat, avea un miros greu, cel mai probabil de la bobițele lui și, poate, chiar de la blana pe care și-o lingea întruna. În seara venirii nici n-am putut să dorm cu el și l-am gonit în sufragerie, unde avea să doarmă de acum încolo.

Am reînceput să vorbesc la telefon cu Coca, Nuți și Ileana și, din când în când, și cu noua mea prietenă, Lia, din Ploiești. La început, a fost inevitabil să nu apară în discuție pierderea „fiicei mele” și, atunci când mi se vorbea desprea asta, simțeam un dor în gât și o apăsare de parcă aș fi pierdut cu adevărat un copil.

Au urmat și plimbări cu „fetele”, la început sporadice, apoi repetate cu regularitate. Am mers o dată chiar și la cimitir, împreună cu Ileana, și m-am oprit la mormântul tatălui meu, Gelu. Amintirea lui era foarte îndepărtată, dar chipul lui de om bun a început să mi se limpezească în minte în timp ce curățam candela și aprindeam o lumânare pentru el acolo, în locul în care i se odihneau rămășițele omenești.

Viața mea a început să se umple, încetul cu încetul. Aveam prietenele cu care ieșeam sau vorbeam la telefon, de cele mai multe ori despre bolile noastre. Acasă tricotam, mă uitam la știri sau navigam pe Facebook, bucurându-mă de pozele cu natură sau citate, pe care de multe ori chiar le distribuiam pe wall. Am început, mai apoi, să merg cu regularitate și la cimitir, simțeam că lucrul acesta mă liniștește.

Lui Lipici, însă, începusem să nu-i mai văd locul în casa mea. Pe balcon și în sufragerie mirosea urât de la mâncarea lui, și devenise foarte sclifosit. Nu mai voia să se atingă de resturile mele de mâncare, doar bobițe mânca, de feluri diferite mereu, pentru că se plictisea repede. În plus, lăsa o grămadă de păr pe unde se așeza, adică peste tot. Iar fotoliul meu frumos era complet distrus de ghearele lui ascuțite. 

Din fericire, într-o discuție cu Nuți, a apărut o oportunitate nesperată: nepoata ei își dorea o pisică. L-am ridicat în slăvi pe Lipici, că e cuminte, că e frumos și că ar fi perfect pentru nepoțica ei. I-am spus apoi lui Nuți că n-am știu la ce mă înham atunci când l-am adoptat și că, pentru mine, e o gaură în buzunar și un efort de care chiar nu aveam nevoie. Ei, și așa am reușit să scap de domnul „Scârbici”.

E soare și e călduț afară, teii aproape că au înflorit, iar eu merg, încet, către cimitir. Pe aleea ce duce către mormântul lui Gelu, mă opresc să aprind câte o lumânare prietenelor pe care le-am pierdut, am pregătit pentru fiecare câte una, de acasă. Apoi, ajunsă la destinație, pun florile în vază, curăț candela și aprind două lumânări. Când mă ridic, simt cum mă apasă durerea și lacrimile mi se scurg pe obraz. Îmi plimb degetele peste inscripția cu numele soțului meu și murmur încet, ca pentru mine:

— Ce dor îmi e de tine și de fata noastră, Gelule!