Povestire scrisă de Irina Anton, aleasă de Andreea Răsuceanu la Creative Writing Sundays, pe 29 iunie 2025, la tema: „o proză în care să se audă două voci, una feminină, cealaltă masculină”.
Privirea îi rămăsese țintuită de ecran, parcă încerca să descifreze niște hieroglife într-o limbă necunoscută, un mesaj venit din eter. După care își scutură capul de câteva ori amintindu-și de cuvintele Emiliei. „De data asta, simt că el e. O să te convingi, Laura, nu e ca toți ceilalți.” Desigur, toți erau buni, pâinea lui Dumnezeu, dar ea chiar îi vedea. De data asta nu va fi prea târziu.
— Ajungi la zece? Am luat un vin care merge perfect cu mușchiul de vită. Numai să ai grijă cum parchezi, că vecinul de la doi s-a plâns data trecută că n-a putut scoate mașina. O săptămână m-a frecat la cap cu locul lui de parcare.
— Sigur, sunt pe drum, încerc să nu întârzii. Aduc eu desertul. Sper să-ți placă.
— Abia aștept.
Închise apelul cu un zâmbet larg. Se putea aștepta la niște surprize și din partea ei, dar sigur o s-o dea pe spate cu ce-i pregătise. Și ce foame îi era deja, un chin să aștepte. Dar na, îi spusese Adi că rețeta e fenomenală și n-are cum să dea greș nici măcar unul ca el, care abia știe să fiarbă un ou. Doar azvârli carnea în tigaie, Beef Angus, bă, vezi să nu te zgârcești, că nu mai iese nimic, piper proaspăt râșnit, sare de Himalaya. Două minute pe o parte, două pe cealaltă, cât să-i dai puțin față, nu lași mai mult să se facă talpă. Acum doar o să felieze și condimenteze bucățile. Apoi îi rămân zece minute să strângă prin bucătărie și să ducă gunoiul, cinci minute pentru duș, poate apucă și să fumeze o țigară. Deși toate astea nici nu contează, important e ce vine după. Să verifice să fie toate lucrurile la locul lor. I se zisese și la lucru că e un maniac al detaliilor. Rezultat maxim cu efort minim, asta era deviza lui, iar detaliile făceau diferența între o oră în plus la muncă sau o bere pe terasă. Dacă ar fi fost fraierul echipei, nu mai ajungea s-o cunoască pe Ema. Ah, îi lasă gura apă numai gândindu-se la ea. A știut din prima că-i genul lui, fată de gașcă, fără fițe, nu ca pițipoancele alea vegane gata să leșine care se așteaptă să le plătești tu consumația și la sfârșit te lasă cu ochii-n soare. Să rezolve întâi carnea, ca să fugă repede la duș. Fir-ar, cine sună tocmai acum la ușă. Mai și insistă, poate e iar baba de la trei că i s-a înfundat chiuveta. Sau o fi ajuns Ema mai repede? Aleargă până la ușă uitând că ține cuțitul plin de sânge încă în mână, apoi își dă seama că a rămas în chiloți. Nu-i tocmai ideal ca să întâmpini o fată, mai ales pe cea care s-a săturat să sune și apasă pe clanță, deschizând larg ușa.
Ochii ei înregistrează rapid scena, arma crimei din mâna lui, furia mocnită că a fost prins, Dumnezeu știe ce s-a întâmplat, Emilia tot timpul fusese atrasă de indivizi din ăștia dubioși, pe care îi cunoștea la barul unde lucra, bucurându-se de viață fără să se gândească prea mult. Ironia sorții că ele două erau surori, nu găseai două ființe mai diferite, ea se îngropase toată viața în cărți, trăia mai mult viețile altora și ajunsese să lucreze în criminalistică. Ce-i drept, o ajutase puțin și talentul ei special. Emilia fusese singura căreia avusese curajul să-i mărturisească, dar nici măcar ea n-o luase prea tare în serios. „Probabil ai tu un fel de intuiție feminină, Lori, nu pricep faza asta. Sigur ai un al șaselea simț și ți se pare că citești ceea ce știi deja din alte părți. Ca în Poirot, unde baba aia îl acuzase tot timpul pe adevăratul vinovat fiindcă văzuse un detaliu fără să-și dea seama, care îi rămăsese apoi în subconștient. Uneori știi ce-o să se întâmple pentru că-i vizibil, previzibil, ca și fazele alea cu profu’ de mate, nu-mi spune că nu știai”. Nu, ea era singura care nu vedea lucruri absolut evidente din jurul ei. Poate de asta avea capacitatea asta paranormală, sau ce-o fi fost, să citească printre cuvinte. Dincolo de cuvinte. La început crezuse că are o problemă cu ochelarii, începuse să vadă brusc alte litere care i se împăienjeneau prin fața ochilor. Mesajul dat de proful de pregătire „Ia-mi și mie un pachet de țigări când urci, Pall Mall, mersi frumos” se transformase în „Ia-mi niște țigări, că vine pizda aia de-a douășpea la 5 și să am ce fuma după”. Citise de mai multe ori fără să înțeleagă, de fiecare dată era mesajul inițial, după care literele începeau să se amestece, era un vârtej în reluare, care se oprea pentru o clipă lăsând să se vadă, doar pentru ochii ei, adevăratele intenții. Pe moment nu înțelesese ce se întâmplă, fugise să cumpere țigările și încercase să se concentreze la fracții, dar anumite detalii începeau să o zgândăre, puncte care se uneau dând la iveală un desen nou, cu totul neașteptat. Ce surprinsese apoi, la ora 5, stând la pândă pe scară, o făcuse să citească de atunci orice de două ori. Inclusiv poeziile picate la bac, unde văzuse toate gândurile autorului imperceptibile pentru cititorul de rând, inclusiv pentru comisia de corectură.
„Ai intuiție, fato”, îi ziceau colegii, fără să știe că e mai mult de atât. Toate cazurile când prinseseră criminalul la mustață, victime salvate la limită, pe baza unor informații absolut banale, care puteau să ducă într-o mie de direcții. Dacă știi cum să citești cu adevărat, găsești calea de ieșire din labirint. După ce pătrunzi în mintea celorlalți, viața ta nu mai e niciodată la fel. Toate cuvintele nespuse rămâneau agățate într-un univers paralel la care doar ea avea acces. Mesaje pe telefon, cărți, scrisori, chiar și testamente, nimic nu era ceea ce părea a fi. „Îi las toată averea mea nepotului meu, Petrică Grosu, pentru că altfel mă snopește în bătaie și mă lasă să dorm afară ca un câine”. „Abia aștept să vii acasă. Dar nu te grăbi, că o să fiu puțin ocupat cu vecina”. „Să iei tu copiii de la școală, că eu am de îngropat un cadavru”. Uneori ar fi vrut să nu mai citească nimic, ar fi fost mai bine să nu fi știut că maică-sa o credea o ratată, iar șeful se gândea să promoveze pe altcineva.
Nu tot timpul erau intenții ascunse. Însă Emilia n-avea noroc, toate mesajele pe care le găsea când îi umbla pe furiș în telefon erau de la bărbați care o considerau doar o bucată bună pentru o partidă de-o noapte. Scriau fraze siropoase, ce grozav a fost, cât ne-am distrat, ești dragostea vieții mele, deja cu gândul la următoarea. Numai că mesajul de acum făcuse să-i înghețe sângele în vine și să înșface repede arma de serviciu. Oricine în afară de ea ar fi văzut doar patru cuvinte. „Te aștept, te sărut”. În realitate, psihopatul ăla se gândea la cu totul altceva.
Femeia care dă buzna pe ușă nu e Ema, chiar dacă aduce vag cu ea. Frate, tocmai acum, când se grăbește, se găsește nebuna asta să greșească etajul. Noroc că Ema întârzie de fiecare dată, să apuce să se bage la duș. Dar, în loc să se scuze fâstâcită și să iasă pe ușă la fel de repede cum intrase, nou-venita face ceva cu totul neașteptat chiar și pentru el, mare amator de senzații tari.
— Unde e, nenorocitule? Te omor cu mâna mea! urlă înainte de a se arunca peste el, lovindu-l peste mână de-i sare cuțitul cât colo.
Își pierde echilibrul și alunecă, prăbușindu-se la pământ într-o mișcare cu încetinitorul parcă desprinsă dintr-un film. Un film prost, în care eroul principal în chiloți e doborât de o femeie isterică. Știam eu că trebuia să fi mâncat ceva înainte. Mai apucă s-o vadă cu coada ochiului cum se năpustește spre dormitor, după care capul i se izbește de gresie și își pierde cunoștința. Nu știe cât timp a trecut când se trezește în zgomotul unor voci care se ceartă. Gresia e rece, capul îi pulsează. N-are cum să mi se întâmple mie așa ceva.
— Ori pleci imediat, ori sun la poliție. Ai luat-o complet razna, să vii aici și să-mi ataci iubitul. Poate l-ai și omorât! Dacă nu se mai trezește? Pleacă de aici și lasă-mă naibii în pace!
— Em, înțelege că toate pistele duceau aici. Se potriveau și semnalmentele. Am crezut că ești în pericol.
— Lasă asta, iar mi-ai umblat în telefon. Ce-ai mai citit de data asta? Ce gândea de fapt, hai, spune. De fiecare dată, aceeași poveste, toți vor numai să-mi facă rău, nici nu vreau să te mai cred.
Ăsta chiar e un film foarte prost, o fi de la tequila de aseară. Mai ales atunci când vocea necunoscută îi repetă cuvânt cu cuvânt toate gândurile.
— „O să vezi tu ce-ți fac. Ce bine că stau la ultimul etaj și vecinii de jos sunt plecați, să nu te audă nimeni țipând”.
