Povestire scrisă de Ruxandra Păduraru, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru că are umanitate și un final obsedant”.
Sala de așteptare din secția de pneumologie era goală. În mijlocul culoarului, Ileana Marcu stătea cu un bax de Borsec în brațe, cum o rugase mama ei să ducă. Se mișca cu grijă, să nu atingă nimic – își imagina toate suprafețele ticsite cu viruși de boli incurabile, bacterii vâscoase care abia așteptau o nouă gazdă, secreții galben-verzui de tuse purulentă, speranțe deja uscate ale vizitatorilor unor foști-pacienți-acum-morți. Botoșii albaștri de unică folosință se dezlipeau de linoleum cu un sunet smuls de bandă adezivă.
Era înconjurată de lumini fluorescente și pereți albi, iar din loc în loc de afișe despre igienă și sănătatea plămânilor. Toate explicau cum pot fi evitate bolile; poate ar fi fost mai utile unele care să arate cum se trăiește cu ele. Dintr-o cameră răzbătea intermitent tusea unui pacient, uscată și sfâșiată. Mirosea a nebulizatoare și a cartofi fierți.
Era internat de două luni. Parcursul clasic al bolnavului cum-de-a-ajuns-aici-era-perfect-sănătos. Lui i-au găsit leucemie, dar făcuse o complicație la plămâni care îi agrava stările și îi bloca șansa de a lua tratamentul pentru curățarea sângelui. O durea să vină în vizită la el. Știa că o iubise cel mai mult, îi spunea draga bunicului. Când Ileana s-a născut, el era deja aproape un bărbat bătrân. În timp ce ea învăța să îl strige, el ținea prima oară creioane cerate în mână. Acum se uita cum boala îi învăluia corpul și încerca din răsputeri să îi citească în ochii obosiți o fărâmă a amintirilor comune. Era greu să îl vădă așa slăbit, cu puterile pierdute, omul care a învățat-o să hrănească porumbeii și care a plimbat-o toată copilăria de mână, cel cu care a cucerit dealul din spatele casei, care i-a făcut singur într-o noapte leagănul din curte, care i-a mângâiat codițele când dormea. Simțea gustul zăpezilor din copilărie, când în pâlpâitul intermitent al becurilor din cartier, bunicul mergea în față trăgându-i sania. De la înălțimea aia, ea vedea doar tivul gecii lui, dar era cea mai frumoasă priveliște; așa a descoperit lumea: din spatele genunchilor bunicului. I-a fost alfabetul copilăriei.
O asistentă a invitat-o să o urmeze pe un culoar lung până în rezerva lui. A intrat până la jumătatea camerei. În pat, un bătrân într-o pijama albă cu buline care îi acoperea pielea descuamată, înconjurat de concentratoare de oxigen, pulsoximetre, un aparat de ventilație mecanică din care ieșeau cabluri care îl conectau la un ecran luminos. Se auzeau doar bipurile monitoarelor vitale. El nu scotea niciun cuvânt, iar fiecare respirație i se împotmolea în plămâni.
— Haideți, bunicu, a venit nepoata, nu vă bucurați? Stați acolo și nu ziceți nimic?
Pacienții sunt strigați după numele bolilor sau al doctorilor care au grijă de ei, dar lui toți îi spuneau bunicu și asta a făcut-o pe Ileana să zâmbească. A scos câteva sticle de apă din bax și le-a înșirat pe unul din rafturi.
Era ora lui de masă, și o altă asistentă a intrat grăbită să-i dea mâncare. Într-un blid, un terci roșiatic, cu cartofi râncezi. O tocăniță deasupra căreia plutea un abur greu și stătut. Femeia îl hrănea cu o lingură, rugându-l să ia încă o gură și încă o gură. Se îneca des, tușea, abia înghițea, dar i se putea ghici pe față dezgustul cu care mânca. Ileana rămăse în picioare, lângă pat, neștiind ce să facă, ce să spună, unde să se uite. O nepoată care își privește bunicul șters la gură de saliva cu urme de mâncare.
Bunicul a avut mereu grijă de ea și a menajat-o, însă acum era atât de străin. Ileana încerca să îi spună că trebuie să se facă bine, să vină mai repede acasă să o ajute pe mama la pregătit grădina pentru vară, îi spunea că vremea se încălzește, că e soare și că abia așteaptă să stea iar în curte – de parcă el n-ar fi înțeles cel mai bine ce i se întâmpla, dar nu știa ce să îi spună, până la urmă ce îi spui cuiva înainte să moară? Stătea deasupra patului ca o lampă de veghe. Spera să audă de la el că da, că o să fie sănătos iar, că așteaptă să o vadă pe bunica, că îi e poftă de tartă cu vișine sau că poate ar vrea o vișinată, așa cum o bea el, cu guri mici, dar nu i-a răspuns cu nimic din toate astea. A articulat rupt și greoi:
— De aici voi ieși doar cu picioarele înainte.
A vrut să continue, dar când a întredeschis buzele, a ieșit doar un șuier sacadat. Întins pe spate, a început să își agite în față și în spate mâinile prinse în triunghiurile care atârnau deasupra lui, cele folosite pentru a sprijini bolnavii să se ridice, balansându-le ca un pendul uriaș care urma o traiectorie sinusoidală.
— Data viitoare când ne vom vedea, așa vor bate clopotele pentru mine.
Avea pupilele largi și întuncate, dar privirea îi era tăioasă, acuzatoare, ca un țipăt pe care gura nu mai putea să-l articuleze. Albul ochilor devenise gălbui murdar. A încercat să îl mângâie, prima atingere. Pielea lui albă, ca o pojghiță aspră, ascundea dedesubt oasele unui muribund care deveneau din ce în ce mai moi. L-a rugat să îi promită că va fi bine, dar nu i-a mai vorbit. Fiecare acces de tuse era o povară.
Înainte să plece, Ileana a luat o sticlă cu apă borsec și a lăsat-o pe noptieră, lângă el. I-a dat la o parte restul de tocăniță de cartofi rămas. El s-a uitat spre tavan și a scos un oftat prelung, cu stridențe ruginite. Niciun cuvânt, doar tăcere.
A ieșit pe scările spitalului. Simțea în trup toate formele pe care le poate lua neputința într-o după-amiază de mai. Bunicul încă se mai auzea înfundat, ca o chemare disperată, un ecou al unui trup. A sunat-o pe mama, încercând să o încurajeze că se simte mai bine, însă mama a întrebat-o doar dacă a dat jos sigiliul de plastic de la sticlele de apă, că bunicul singur nu poate și că altfel se va chinui toată noaptea de sete. A mințit-o că da. Când a ajuns acasă, și-a aruncat hainele în mașina de spălat și s-a întins pe canapea, desenând cu mâna în aer aceelași gesturi pe care le făcuse și bunicul. La fiecare mișcare, se gândea la nesuferitul ăla de plastic de pe sticlele de apă care ne chinuie bolnavii.