Povestire scrisă de Gelu Blanariu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 15 iunie 2025, la tema: „o povestire cu situații ridicole”.
— Zar vine de la hazard sau e invers?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. La fel ca și invitația lui Matei de a juca niște table. Cutia de table stătea nefolosită în bibliotecă de când a murit bunicul lui și el refuza de ani de zile orice tentativă a noastră de a socializa într-un mod organizat.
— Cred că e invers. De obicei cuvintele mai lungi se formează din cele mai scurte.
— Are sens. Sau, cum ar spune colegii tăi de corporație: face sens.
*
Nu-mi dau seama exact când Matei a încetat să mai fie un băiețel. Poate când glumele pe care le făceam cu Andreea despre cât timp petrece singur în cameră au început să nu ni se mai pară chiar glume. Sau când am început să ne întrebăm, mai în serios decât în joacă, dacă nu e cazul să renunțăm la controlul parental de pe laptop și telefon. Cert e că atunci când a făcut paisprezece ani m-a pus Andreea să-i fac cadou o cutie de prezervative și să avem discuția.
— La mulți ani încă o dată, Matei! Mai am un cadou pentru tine, i-am zis în timp ce i-am întins cutia.
— Mama te-a trimis, nu?
— Contează?
— Nu, dar să știi că nu e nevoie și de discurs.
*
— Șase, șase poartă-n casă, exclamă el mândru.
— Bravo!
— Ai ratat ocazia unei glume bune.
Am vrut să-i spun că lipsește un nouă, dacă ne gândim la aceeași glumă de șantier, dar am continuat încercând să nu ratez momentul aproape unic.
— Mai simplu ar fi un joc de Bolț decât să fac glume cu șase-șase, i-am spus în lipsă de altceva.
— Și noi mai jucăm!
— A rezistat generației TikTok și Minecraft?
— Generația Minecraft sunteți voi, dar să știi că sunt impresionat că nu ai zis Facebook.
— Lasă asta, până la cât ați ajuns maxim?
— O dată până la 104. Între 69 și 80 a fost amuzant.
— Sper că jucați cu suc de mere.
— Da, uneori și de pere, a răspuns Matei ironic. Oricum, mai mult ne place să jucăm două adevăruri și o minciună.
— Asta jucăm noi la corporație la începutul ședințelor plictisitoare.
— Deci îl știi? Super! Cine pierde linia începe, mi-a propus el.
Eu aveam două piese blocate la el în casă după acel șase-șase și încă una descoperită.
Un doi-trei inutil.
— Bine. Încep eu. După câteva secunde de gândire i-am zis și cele trei afirmații.
— Am avut primul meu mobil când am mers la facultate.
— Primul meu pachet de prezervative l-am primit cadou de la bunicii tăi.
— Când eram de vârsta ta am rămas blocat într-un dulap timp de o oră.
— Bun, bun. La aia cu prezervativele încerci să te scoți, că e o tradiție de familie, dar bine că la final trebuie să zici dacă e adevărat sau fals. Până acolo să începem cu prima. Ce model era telefonul?
— Ce? Nu e cu întrebări ajutătoare!
— Cum să nu fie? Altfel ce sens ar avea jocul?
— Să ghicești!
— Nu! Să începi să povestești. Noi trecem de maxim doi sau trei când avem mai mult timp.
— Schimbă destul de mult paradigma și ideea jocului.
— Paradigma! Aproape că uitasem că ai aproape cincizeci. Așa, ce model?
*
Până în clasa a douăsprezecea nu cred că am simțit că-mi lipsea telefonul, deși majoritatea colegilor mei aveau deja unul. M-a lovit lipsa lui când am început prima din cele unsprezece relații cu iubirea vieții mele. Ea făcea liceul în alt oraș și ne puteam vedea doar o dată la câteva săptămâni, când venea acasă. Ea avea telefon; eu nu.
Am încercat la începutul relației să-i trimit o scrisoare, dar nu a ieșit cum am vrut eu. Portarul de la cămin nu a citit până la capăt numele destinatarului și a dat scrisoarea unei alte Irina, care a fost destul de curioasă încât să o citească, deși era clar că nu îi era adresată. Din fericire miștourile s-au limitat la un etaj dintr-un cămin de fete din Suceava.
*
— Nokia 3310, i-am răspuns.
— Bine, nu trișez să caut când a fost lansat și să văd câți ani aveai atunci.
— Măcar știi de model?
— Apare în meme-uri ca obiectul imposibil de distrus. Are sens să fie primul tău telefon.
— Mersi! Cred.
Matei a ignorat că mă uitam la el puțin încruntat și a continuat:
— Așa, să trecem la a doua afirmație. Când ziceai că ai primit prezervativele?
*
Cum în timpul săptămânii nu aveam cum să ne vedem și în weekend nu se punea problema să mergem la unul dintre noi acasă, am reușit să stăm doar noi doi undeva înăuntru cu o săptămână înainte de ziua mea. Eram singur acasă și am chemat-o la mine când ne-am întâlnit. A spus „Da” fără să ezite. Când m-am gândit la asta, aici se termina tot planul. Nu mă așteptam să accepte, așa că nu avea sens să mă complic. Din păcate, sau din fericire cum s-a dovedit, ai mei nu se gândiseră să-mi facă și mie cadou niște prezervative și, după cum am spus, nu m-am gândit atât de departe încât să-mi fac curaj să-mi cumpăr singur.
Am intrat în apartamentul de la etajul trei, m-a întrebat unde era camera mea, ne-am aruncat gecile, ne-am dat ghetele jos și m-a tras spre dormitor. După zece minute de sărutat pasional, când a început să-mi desfacă cureaua am realizat cât de prost sunt. Am lăsat-o să continue și, când eram dezbrăcați, a venit și întrebarea: „Sper că ai căciuliță!? ”
S-a ridicat de lângă mine, și-a luat hainele și a mers în sufragerie să se îmbrace. Când îmi trăgeam și eu tricoul, s-a auzit ușa de la intrare. S-au întors mai devreme ai mei. Așa le-am făcut și cunoștință. Nu știu ce scuză am folosit, dar nu au insistat.
*
— Cum ziceai și tu, tradiție de familie. La mine când am făcut șaptesprezece ani, l-am mințit pe Matei.
— Pe bunica Tina o știu, de bunicu nu prea îmi aduc aminte și sincer nu pare ceva ce ar face ei. Sorry! Dar să vedem și cu a treia că asta pare mai interesantă. Cea cu dulapul.
— Da, am rămas blocat într-un dulap timp de o oră când eram de vârsta ta.
*
Nu aveam șaisprezece ani, dacă e să fiu sincer. Nici nu știu de ce am băgat o minciună inofensivă într-un adevăr. Între noi fie vorba, copiii din ziua de azi sunt cu cel puțin doi ani mai mari decât eram noi la aceeași vârstă. Printre ecrane și provocări, sunt mult mai puțin speriați de a-și explora curiozitățile.
*
— A închis cineva dulapul după ce ai intrat în el? A început Matei cu întrebările.
— Nu cu o cheie, dar ai putea spune că l-a închis cineva.
— Deci aveai 16 ani, era cineva care bloca dulapul în care erai. Era un el sau o ea?
— El.
— Era bunicul?
— Nu.
— Erai singur în dulap? Mai era cineva cu tine?
— Depinde ce înseamnă cineva. Dacă o altă persoană, atunci da, eram singur. Dacă altă ființă, atunci nu.
— Bine, deci erai cu un animal, a concluzionat Matei.
*
După atâția ani, tot nu știu ce mi-a venit să-i iau Irinei un porcușor de Guineea. Nu cred că mi-a zis că și-ar dori unul, nici nu știu ce ar fi făcut cu el în camera de cămin, dar poate asta era și scuza. Să nu se simtă singură când nu poate veni acasă în weekend; să aibă ceva care să-i aducă aminte de mine. Tocmai împlinisem optsprezece ani și mi-era puțin rușine de cadoul pe care urma să-l primesc.
La o săptămână de la lipsa căciuliței am mers eu la ea. A fost o aventură să intru în căminul de fete, dar cel mai important lucru era că îmi făcusem curaj să merg la cel mai îndepărtat magazin din oraș și să cer nonșalant o sticlă de Cola, o pungă de sticksuri și două pachete de prezervative. Odată intrat în cameră, am început să ne sărutăm, dar după câteva minute mi-a zis că, de data asta, nu are sens să ne grăbim. Aveam toată noaptea la dispoziție. Așa mi-am adus aminte de cutia pe care o aveam în rucsac și l-am scos la lumină pe porcușorul de Guineea.
După câteva ore de ascultat muzica de la radio și încercat să găsim un nume pentru micul rozător, ne-am zis că ne băgăm la somn. Am confirmat că și eu am luat cele necesare și am început să ne sărutăm, mângâiem și dezbrăcăm. Consumasem acasă un pachet întreag, la baie, exersând cu un Playboy furat de la un unchi, dar când a fost cu un scop mi-am pierdut erecția complet. Cu mintea de acum îmi dau seama că putea să facă și ea ceva în privința asta, dar atunci m-a privit și și-a luat pijamalele urându-mi „somn ușor!”.
Nu am reușit să dorm prea mult în patul ei de o persoană. La șapte dimineața s-a auzit o voce strigând de la capătul culoarului: „Camera 204, ai un vizitator!”
Panicată, s-a trezit imediat, a deschis dulapul, mi-a zis să nu fac niciun zgomot, mi-a aruncat hainele și a închis ușa. Când au început bătăile în ușa de la cameră, a mai deschis o dată ușa de la dulap și mi-a pus în brațe cutia cu porcușorul de Guineea care începea să roadă zgomotos din carton. L-am luat în brațe și l-am lăsat să se înfrupte din degetele mele în timp ce tatăl Irinei, un cioban autentic de peste o sută de kilograme, îi ținea morală fiicei despre cum trebuie să fie mai responsabilă și mai ordonată.
*
— Nici nu-mi pasă ce animal. Eu nu am voie nici măcar cu un hamster în casă. Rămân cu răspunsul evident.
