Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 15 iunie 2025, la tema: „o povestire cu situații ridicole”.
Așezată în fotoliu, cu ochii la televizor, Maria se gândea că viaţa ei grea începuse şi urma să se termine cu trenciul crem al lui Colombo. Văzuse întâi serialul la începutul anilor ’80, când era studentă la institutul de subingineri din Bacău şi, ca multe din prietenele ei, se îndrăgostise de primul bărbat care-i făcuse curte. Nu era cel mai chipeş, dar cu siguranță era deștept. La institut se dovedise un student mediocru, însă adevărata lui pasiune erau limbile străine, pe care le învăța cu ușurința cu care ea rezolva acum sudoku, să-şi păstreze întregi șănțulețele acelea anapoda din creier. Toți îl numeau Colombo, fiindcă se îmbrăca într-un trenci asemănător, căpătat de la studenții arabi cu care se împrietenise. Se căsătoriseră imediat după ce rămase însărcinată, apoi o părăsise, urmându-și visul de a studia limba arabă la București.
De unde să știe ea atunci că toată fizica şi matematica pe care se străduise atât de mult să le învețe nu-i vor folosi la nimic? Ce-i drept, avusese parte de câțiva ani fericiți ca subinginer la mașini-unelte. După revoluție stătuse mult timp în șomaj, singură cu un copil mic, tricotase pulovere pentru prieteni, încercase să vândă sucuri şi pufuleți la o măsuță în fața blocului, apoi, timp de 12 ani, fusese vânzătoare într-un stand comercial strâmt, înconjurată de detergenți, bureți de vase, deodorante şi alte nimicuri care-i măcinaseră existența – le cunoştea preţul, calcula mereu stocuri şi încerca să comande produsele care se vindeau cel mai bine. Însă nici știința aceea nu-i va folosi apoi la nimic, fiindcă în 2004 plecase la muncă în Italia, iar acum, la aproape 20 de ani distanță, stătea lângă Fabio – căruia cum să-i spună: tată, iubit, tovarăş, patron? – uitându-se la același serial, Colombo.
„Tu cu pastilele tale eşti ca japonezii cu ceaiul lor” îi spunea mereu Fabio. De câțiva ani, Maria avea un adevărat ceremonial al medicamentelor. Înainte de micul-dejun lua pastila de stomac, peste o oră avea medicamentul pentru epilepsie, după jumătate de oră antidepresivul, la masa de prânz avea pastila pentru colesterol, seara lua picăturile pentru anxietate, iar înainte de culcare avea pastiluţa galbenă, de care se temuse atât de mult, pentru somn şi anomalia pe care i-o găsiseră ultima oară la tomograf.
Primele săptămâni fuseseră îngrozitoare. Adormea imediat după ce lua pastila, apoi se trezea leoarcă de transpirație, în toiul nopții, cu inima gata să-i sară din piept, având impresia că se sufocă iar camera se strânge în jurul ei. Îl trezea repede pe Fabio şi-l ruga să deschidă geamul, apoi se aşeza lângă fereastră, inspirând adânc aerul rece până se liniștea, inima îi bătea din nou normal, iar camera îi dădea drumul şi se lărgea încet, făcându-i şi ei loc să respire printre noptierele din lemn masiv, colecţia lui de goblenuri şi tablourile vechi care umpleau dormitorul.
Maria se bucura acum că nu întrerupse tratamentul. Spaimele din timpul nopții deveniră treptat mai uşoare, făcând loc însă altor reacții. În timpul zilei avea impresia că altcineva vorbea sau făcea treabă în locul ei, apoi se obișnui cu senzația aceea de corp străin, iar mintea i se limpezi. După câteva săptămâni, ceva plăcut i se întâmplă: când ieșea la plimbare în parc, florile sau frunzele pomilor aveau nuanțe pe care nu le mai percepuse niciodată, copleșind-o imediat cu bucurie. Pisicile care-i ieșeau în cale parcă-i vorbeau din ochi despre tristețea lor, iar seara, când se uita la un film, visa apoi toată acțiunea lui împletită cu diverse întâmplări din viața ei. Într-o zi gătise felul ei preferat, mămăligă cu sarmale învelite cu flori de zucchini, apoi se uitaseră amândoi la un serial. În noaptea aceea visase toate personajele adunate la o masă în mijlocul căreia era bucata mare de parmezan pe care-o trimisese cu mulţi ani în urmă acasă, la Bacău, iar fiul ei o dusese la baie, crezând că-i săpun de rufe. Un bărbat cu pălărie stătea în capul mesei şi întreba: „Ce vreţi voi?”, iar ceilalţi băteau cu furculiţele în masă, răspunzând în cor: „Mă-mă-li-gă”.
Pastila aceea era ca un microscop al emoţiilor şi amintirilor ei. Înainte să adoarmă, când îşi rememora trecutul, se plimba prin toate camerele casei de la ţară în care copilărise, regăsind chipurile părinților şi fraților ei sau mirosuri de mult uitate, precum cel al varului nou ori al paielor proaspete care țineau loc de saltea, schimbate la curățenia de Paște. Noaptea era mai aproape de casă decât fusese vreodată în ultimii 20 de ani.
Acum, când împlinise 65 de ani şi îi venise decizia de pensionare, fiind liberă să se întoarcă în sfârşit la Bacău, îi era teamă. Fiul ei era căsătorit. Fraţii şi sora ei aveau familiile lor. Tatăl ei murise în pandemie şi nu se duse la înmormântare, iar casa în care păşea aproape în fiecare noapte se dărâmase. În concediile petrecute acasă, simţea priviri ironice când amesteca româna cu italiana, găsindu-și cu greu cuvintele. Uneori era ca atunci când sosise în Italia şi se bâlbâia, căutând în zadar numele obiectelor din jur într-un mic ghid de conversație. În prima seară, Fabio începuse să țipe la ea: „Dove fare pulizia. Pulizia!” Maria îşi luase haina şi fugise spre uşă, speriată, crezând că va chema poliţia fiindcă nu avea acte, dar el o oprise, făcând-o să înțeleagă că trebuia să facă doar curăţenie.
Cuvintele îi dăduseră mult de furcă la început. Învăţase că se poate visa şi în italiană – urcând scări de marmură care nu se mai terminau ori alunecând în gol pe buzele unor obiecte de cristal sau argint cărora nici nu le ştia denumirea. Noua ei casă era plină de „armadio” – dulapuri vechi din stejar, mirosind a mucegai şi stătut. Când fiul lui Fabio, pe care-l chema Armando, venise prima oară în vizită, ea îl întâmpinase la uşă, întrebând: „Ce faci, dulapule?” Toţi au râs în seara aceea, găsind că Maria pusese întrebarea potrivită, Armando era înalt de aproape doi metri, ca tatăl său.
Fabio adormise în fotoliu, cu capul înclinat într-o parte şi gura deschisă. Se făcuse târziu, era ora medicamentelor. Maria îi luă telecomanda din mână, dădu televizorul încet şi se întinse către el, încercând să-i aşeze ochelarii care stăteau să cadă. Mâna i se opri atârnând în aer, la câţiva centrimetri de faţa lui. Privindu-i nasul lung şi încovoiat, liniile drepte ale chipului, ca şi cum cineva le-ar fi desenat în grabă, îi veni în minte o scenă văzută demult – o caricatură dintr-o revistă sau un almanah comunist, cu doi bătrâni care petrec singuri Revelionul şi adorm chiar înainte de ora 12. Nu mai ţinea minte gluma, dar bărbatul arăta ca Fabio adormit în faţa televizorului, iar scena i se părea la fel de ridicolă ca ei doi privind seară de seară acelaşi serial pe care-l văzuseră şi în tinereţe. Maria îi aşeză ochelarii cu rama la jumătatea nasului, apoi pufni în râs, la început o dată, apoi tot mai des, în hohote mocnite, pe care nu şi le putea stăpâni. Plecă din dormitor, iar peste câteva minute se întoarse îmbrăcată într-o rochie de seară, cu două pahare şi o sticlă de şampanie în mână. Îi desfăcu dopul sub pernă, apoi turnă în pahare. Fabio deschise ochii în zgomotul cristalin al bulelor de şampanie şi o privi mirat:
— Auguri! strigă ea, rotindu-se în rochia lungă şi plimbându-i paharul în faţa nasului.
Mai târziu, după ce luă pastila şi se puse în pat, Maria tot nu-şi putea stăpâni râsul, gândindu-se la figura buimacă a lui Fabio când o văzuse dansând, apoi la caricatura aceea, încercând să alunge cât mai departe imaginea trenciului crem al lui Colombo – nu voia să-l viseze din nou pe soţul ei din tinereţe punându-i bileţele în frigider să nu se atingă de mâncarea lui, pe vremea când erau în divorţ.
