Poem scris de Naomi Bîldea, la Atelierul Mornin’ Poets #108, cu Maria Ivanov, din 13 aprilie 2025, la tema „Cine sunt eu”.
mă întreb câți ani mai sunt până îmi vor amputa picioarele.
câți până la crăparea pereților, până la pielea suturată,
până la internările recurente, monologul,
îmbătrânirea într-o casă goală, salariul penibil de mic
după 15h pe zi la o alimentară rurală, câți ani până nu mai văd
lumina prin geamuri.
în zilele astea,
privesc lumea pentru ultima dată,
desfăcută cu atât entuziasm și rumoare pe străzile
pe care jegul se așterne ca transpirația. găsesc,
între urme de cauciuc, lumina.
privesc tandrețea lumii
sub blana câinelui de la adăpost
care învață să stea pentru prima dată pe patru picioare,
mă întind,
mă cutremur,
la cât de dragi îmi sunt feliile neotrăvite
din care se infruptă pisicile sub poduri.
privesc lumea pentru ultima dată cu senzații sub burtă,
cu amprente în podul palmei în așteptarea
unui corp care să modifice temperatura
din cameră. privesc lumea utilitară &
marchez în calendar
contribuția mea la târșa lumii.
mă cutremur,
vomit.
aștept
să vină cineva.
