Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de George Bonea la Creative Writing Sundays, pe 2 noiembrie 2025, la tema: „Violență. Poate să fie de orice fel, doar violență (violentă?) să fie.”
Îi era foame, fiind înnebunit de fumul de grătar care pătrundea prin aerisirea îngustă până la ei. Avea stomacul lipit de șira spinării. Un scâncet slab s-a auzit în colțul opus al încăperii. Era puiul de câine adus acum câteva zile, care nu-și putea controla foamea. Ieri urlase atât de mult, încât stăpânul a coborât la el și l-a bătut cu biciul, același bici cu care îl bătuse și pe el, și pe mulți alții care stătuseră în cuștile din subsol și dispăruseră pe rând pentru totdeauna.
Își amintea bine prima bătaie pe care a încasat-o. Îl luase de lângă frații lui și îl ținuse pe genunchi tot drumul spre noua casă, vorbind cu el neîntrerupt și mângâind-l în timp ce cu mâna cealaltă conducea. Avea palma aspră și grea și a simțit-o din plin presându-i capul de genunchiul drept, aproape până la sufocare. Și mirosul, mirosul lui i-a pătruns de la prima inspirație în nări și a știut cumva de la bun început că trebuia să i se supună. O altfel de supunere, total diferită de cum învățase de la mama lui, care îi punea la punct când întreceau măsura. Când a ajuns acasă, omul lui l-a lovit fără motiv și el n-a înțeles de ce. Nici mai târziu n-a înțeles de ce era bătut, dar a învățat repede că trebuia să se supună, altfel biciul care stătea atârnat de boxa metalică, îi lăsa urme adânci și dureroase pe corp.
Când s-a aprins lumina pe casa scării, a clipit mărunt de câteva ori, până ochii i s-au obișnuit. Puiul a tăcut brusc. Învățase și el lecția că nu trebuie să-și supere omul. O umbră întunecată a coborât scările cu o bucată de carne însângerată în mână. Bruno s-a ridicat în patru labe și și-a lipit botul de gratiile cuștii, amușinând. Bărbatul s-a apropiat de cușcă, lăsându-l să atingă cu botul ciosvârta. Sângele îl înnebunea de fiecare dată, balele îi curgeau necontrolat și un mârâit slab creștea necontrolat în el.
— Nu acum, băiatul lui tata. Tu mănânci după ce ne întoarcem.
Umbra s-a dus în colțul îndepărtat, a bâjbâit puțin pe zidul întunecat până a găsit întrerupătorul și a aprins becul chior, spânzurat de grindă. Puiul de câine s-a dat instinctiv în spate, dar foamea a învins și s-a apropiat temător de gratii. Bărbatul l-a scărpinat câteva clipe sub bot, apoi l-a apucat de ureche.
— Mâine scapi de ele, băiatul meu. Și de coadă, că n-ai nevoie de ea. Zmeu fac din tine, nu alta.
Cățelul lingea neștiutor mâna care îl smotocea. Vârful alb al cozii flutura vesel la vederea mâncării. Bărbatul i-a aruncat cățelului carnea și a stins lumina, nu înainte de a lua dintr-un cui o lesă solidă și o zgardă cu zimți ascuțiți, metalici.
Bruno aștepta neliniștit să i se deschidă cușca. Se învârtea agitat, de data asta mârâind amenințător.
— Așa te vreau, băiete, l-a bătut el peste greabăn.
Bărbatul i-a pus zgarda și l-a tras scurt înspre scări. Animalul, un exemplar superb de Cane Corso, s-a urnit imediat ca și cum era teleghidat. Simțind din nou sângele, i-a lins mâna de câteva ori, până a primit comanda și s-a oprit. Aerul rece de afară l-a izbit în piept. S-a oprit din nou, amușinând totul în jur. Bărbatul a deschis ușile camionetei și, dintr-un salt, câinele a ajuns sus, intrând singur într-una dintre cele două cuști metalice.
Când au ajuns la clădirea părăsită, Bruno era deja gata de atac. Omul lui îl ațâțase continuu, lovind cu o rangă într-o cutie metalică. A adulmecat sutele de mirosuri străine ce veneau din toate părțile și a rămas în așteptare, la fel de agitat, într-una din boxele slab luminate din interior, alături de alte animale înnebunite de teroare.
— Ai răbdare, tăticule, a auzit vocea bine-cunoscută.
În astfel de momente doar omul lui reușea să-l strunească. Simțurile îi erau încordate la maxim, iar el era pregătit să ucidă. Era singura șansă să primească o fleică însângerată, singura șansă să nu fie bătut cu biciul, singura șansă să nu fie rănit și abandonat zile întregi în bezna din beci până se refăcea.
Camerele erau pornite, pariurile încheiate.
A intrat în ring, nu înainte ca bărbatul să-i atingă nările cu o cârpă îmbibată în sânge. Mintea i s-a întunecat brusc, se transformase într-o fiară. Cicatricea lungă, ce cobora șerpuind de-a lungul coloanei, lucea stins în lumina ce bătea fix deasupra locului de luptă și aproape că eclipsa zecile de semne dobândite din lupte, de-a lungul timpului. Stătea pe loc, înfipt bine pe cele patru picioare, cu ciotul cozii în sus și colții amenințători la vedere. Și-a privit adversarul cu ochii injectați. Era la fel de masiv, plin de steroizi, ca și el. Teamă nu-i era, singura teamă era față de biciul de acasă.
Când câinii s-au luat la luptă, cei prezenți au început să urle, să strige, să facă galerie. Pe omul lui l-ar fi recunoscut și dintr-o mie, dar nu-l interesa asta acum. Acum nu mai auzea nimic, concentrat la adversar.
S-au încleștat în aer, ca doi coloși, ridicându-se pe labele din spate. Un strigăt de admirație s-a ridicat din mulțime. Ambii aveau blana zburlită pe spate și dinții dezveliți, gata să se înfigă în țesuturile moi. Primul a mușcat câinele negru. I-a smuls o bucată de carne cu blană cu tot de pe femur. Omul lui striga furios de pe margine. Comenzi scurte, seci, amenințătoare. Bruno a urlat de durere. Înnebunit, s-a năpustit asupra namilei întunecate. S-au ridicat din nou în aer și s-au rostogolit la pământ într-o învălmășală de blană de culoare neagră și culoarea ciocolatei cu lapte. Din nou, câinele negru a apucat să muște aproape din același loc, până la os. Bruno se repezise din nou la beregata lui, l-a apucat, dar durerea ascuțită l-a făcut să deschidă botul și să-l lase. Ambii aveau spume la bot, ochii roșii și se atacau cu înverșunare. O nouă confruntare în care trupurile lor masive s-au ciocnit, l-a lăsat descoperit pe câinele negru. O fracțiune de secundă a fost de ajuns ca Bruno să-l atace și să-i sfâșie stomacul. Cu ultimele puteri, matahala neagră s-a întors și l-a apucat de cap, strivindu-i craniul, înfigându-și adânc colții în urechea dreaptă și în ochi. Bruno a căzut la pământ, dezorientat, câteva mișcări spasmodice amuțindu-i pe cei din jur. Animalul celălalt stătea pe cele patru labe, cu mațele atârnându-i pe afară. Comenzile omului lui s-au auzit din nou, foarte clar. Cu ultimele puteri, Bruno s-a ridicat, apucându-l de beregată pe câinele amețit. Colții i s-au înfipt în jugulara câinelui și nu i-a mai dat drumul. A simțit gustul călduț și metalic al sângelui și s-a simțit fericit. Stăpânul lui îl lăuda, urlând din toți rărunchii. A fost ultima imagine pe care a văzut-o, înainte ca vederea să i se tulbure de tot.
Inert, întins peste câinele negru care agoniza, auzea oamenii intrați în ring, aplecați asupra lor. A simțit prezența bărbatului și a știut instinctiv că o să fie bine. Omul lui l-a mângâiat și s-a ridicat, dându-se la o parte, ca să facă loc unei roabe.
— Câtă risipă, a zis cineva dintre cei prezenți, uitându-se la mațele câinelui negru ce bălteau pe cimentul plin de sânge și la blana și mușchiul secționat ce dezveleau femurul câinelui ciocolatiu. Nu mai alegem nimic din ei. Hai, eliberați pentru următoarea luptă, a împins cu piciorul ochiul însângerat spre cei care se aplecaseră să ridice animalele.
Când Bruno s-a trezit, era într-o boxă cu ciment pe jos. În mod curios și ciudat, nu putea să se miște, acoperit parțial de trupul cald al unui câine care agoniza, al cărui miros nu îl cunoștea. A început să lingă balta de sânge de pe jos, recunoscând sudoarea câinelui din ring. A adulmecat din nou. Erau mai multe trupuri. Un alt miros i-a pătruns în nări, un miros care venea de demult. Nasul i se mișca frenetic, căutând ceva cunoscut în mintea din ce în ce mai încețoșată. Când trupul lui cuprins de spasme incontrolabile se liniștea, adulmeca din nou și din nou. Ciotul de coadă a început să se miște ușor atunci când a localizat mirosul. Secvențe scurte de amintiri îi reveneau în memorie. Își amintea până și de limba aspră a mamei care îl lingea. Cu ultimele puteri s-a târât și s-a cuibărit pe trupul cățelei care aproape că se răcise. Mușchii lui încordați se relaxaseră în întregime. Era din nou pui.
