Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 19 octombrie 2025, la tema: „un text care să conțină un dialog în care să evidențiați creșterea graduală a tensiunii dintre cel puțin trei personaje”.
Faptul că s-a stabilit petrecerea exact în ziua din octombrie când se anunța ciclonul Barbara, trebuia să fi fost un semn pentru Lucreția și s-o fi anulat. Dar fata lor și celelalte rude de la Paris aveau bilete de avion peste două zile și ar fi rămas cu impresia că e reaua-voință a bucureștenilor.
Așadar, Lucreția face rezervare pentru patru mese, iar la ora fixată se adună douăzeci de rude. Până la șaizeci de ani, a învățat că prânzul în familia reunită este ca o sesiune de dezbateri. Două întâlniri, primăvara și toamna, de câteva ore, în urmă cărora își jură că nu mai ies împreună. Dar sângele apă nu se face și nici alianțele nu se strică, indiferent de părerile spuse la beție.
— Orice subiect vrei tu, numai politică nu. E clar, Nicule? Altfel nu ne mai invită nici dracu nicăieri. Politica înseamnă și să taci, ai înțeles? Zi!
— Să zic sau să tac? întreabă el făcând o pauză pentru efect, în timp ce-și leagă nodul de la cravată.
— Mie poți să-mi zici ce vrei, dar acolo, când dă Marcel cu bățul prin gard, taci. Gândește-te la fată.
— Adică să-i suport eu aberațiile pentru o masă care oricum îmi stă în gât?
— Exact așa. Ei plătesc, tu înghiți.
Le place la restaurantul ăsta chiar dacă n-are parcarea gratuită și muzica e dată cam tare. Își găsesc locurile cu toții, în funcție de afinități sau de nevoi. Mamele cu sugari aleg aceeași masă, lângă cărucioarele parcate, către care se ridică din minut în minut pentru câte ceva. Cei cu prostata mai înceată stau la culoar. Sangvinicii gălăgioși își fac numărul așezându-se pe orice scaun care se eliberează. Mai spun un banc, mai ciugulesc de poftă de prin bolurile cu alune. Peste râsetele lor, coboară din boxe melodii pe care nu au răgaz să le asculte nici ei, nici clienții de la separeurile din jur.
Cei plecați de acasă comandă de obicei ciorbă de burtă și bere artizanală. Cei rămași aici, pate de gâscă, dulceață de ceapă și Saint-Émilion. Farfuriile cu vârf și paharele pline sunt doar recuzita. Ospătarii însă cunosc clanul și așteaptă spectacolul. România joacă acasă, împotriva Franței, la restaurantul Pescăruș. Bărbații mai în vârstă se animă când se contrazic, iar femeile se bucură să discute despre fleacuri care dau savoare vieții.
Viorica, fata lui Nicu, locuiește în Franța și este măritată cu băiatul lui Marcel. Îi temperează la nevoie pe cei doi pensionari cu răbdarea de doctoriță, dobândită datorită pacienților. De aceea stă între ei ca un arbitru în ring. După ce se întorc copiii de la locul de joacă amenajat într-un colț al salonului, iar adulții își termină cocktailurile, se răsfoiesc meniurile cartonate, dezavantajate numeric.
— Vine cu smântână, mujdei și ardei iute, nu? Puteți adăuga, vă rog, încă doi-trei, pentru socrul meu? cere Viorica ospătarului. El dă din cap de parcă ar spune Da, doamnă, așa aș recomanda și eu, deși nimeni nu-i mai ceruse patru ardei la o porție de ciorbă. Își notează primele comenzi în timp ce îngână – cinci de burtă, două de perișoare, trei à la grec, șase de văcuță.
Până să înșire ea ce vrea la felul doi, Marcel își dă scaunul mai în spate, se întinde spre Nicu și intră în viteza întâia.
— Să veniți și voi odată să vă gătesc eu o oală de „bouillabaisse”. Știi ce-i asta? O supă de Marsilia. Uiți unde te-ai născut, nu alta. Pun pește de toate felurile, creveți și midii, o asezonez cu roșii, coajă de portocală, usturoi, țelină și frunze de dafin. Mai prăjesc niște pâine și o ung cu „rouille”. Nici pe-asta nu o știi, că nu vrei să vii. E o maioneză făcută din ulei de măsline, piper, usturoi și șofran. Te lingi pe degete, dar nu-i nevoie, c-avem șervețele.
Acestea fiind spuse, își dă capul pe spate mulțumit că și-a băgat cuscrul în corzi. Sacoul lui, scăpat din strânsoarea nasturilor, se relaxează odată cu el. Nicu se apleacă peste masă, oftează, ia o gură de apă, cât să prindă glas, deși vorbește ca pentru sine.
— Eu nu uit unde m-am născut.
Stârnit, Marcel se îndreaptă în scaun, se răsucește spre Nicu, își arcuiește gâtul scurt ca să o ocolească pe Viorica și să-și fixeze prada.
— Nu știu dacă ai ajuns zilele astea pe aleea de intrare în Herăstrău, aia dinspre Arc. Au tăiat stejarii. Treizeci la sută erau uscaţi, mi-a zis un fost coleg care a făcut analiză pe acest aliniament anul trecut. Toți arborii erau afectați de toaletările făcute în 2014. Ia zi-mi tu cum era partea aia cu toaletarea care face bine?! Ei, în Franța n-ai să vezi așa bătaie de joc.
— Gata, papa. Ça suffit. Taisez-vous.
Deși simte mirosul pâinii și al ciorbelor, papa continuă cu vocea un pic ridicată doar ca să acopere clinchetul tacâmurilor și celelalte conversații. Dincolo de ferestrele largi, ploaia cade ritmic, dar până la opt și jumătate, când s-a anunțat vijelia, au destul timp să ajungă cu toții la casele lor.
— Așa cum, pardon, nu compari Sena cu Dâmbovița sau Arcul nostru de Triumf cu copia de aici. Asta a făcut România. A copiat. Recunoști?
— Și ăsta nu e un progres? Nu a copiat pe cine trebuie? Dar ia stai. Tu te-ai scăldat în Sena? Pare-mi-se că era să te îneci în Olt când erai mic. Brâncuși tot în Franța s-a născut?
— N-ai nimerit exemplul. Ai uitat că a plecat de-acasă pe jos până la Paris. Nu a fost el deștept? I s-au deschis toate ușile.
Lucreția își ridică ochelarii alunecați spre meniu, își drege vocea și îl salvează pe Nicu de la replică.
— Ce zici de un pește? E și ușor, vine cu salată, ai loc și de Albă ca Zăpada.
Nici gândul la prăjitura lui preferată nu îi îndulcește timbrul.
— Lasă, Marcel, că vezi destulă bătaie de joc în Franța. Voi schimbați guvernele ca pe ciorapi. O lună și demisia. Macron trebuie să numească alt prim-ministru. Opoziția din parlament și o parte din susținători îl împing să demisioneze sau să facă alegeri anticipate prezidențiale și el se opune. Dar e dreptul lui până în 2027. Nu vrea și bine face. Citesc și eu destul și înțeleg știrile. Fie vorba între noi, ca și aici, totul e sponsorizat de Putin.
— Gata, tată. Taci și tu, te rog, sau schimbă subiectul.
— Ce vă trebuie vouă război dacă vreți pace, Nicule? De ce să plătiți voi miliarde de euro pe înarmare, că nu vă luptați cu nimeni, iar Putin a zis că nu vă atacă.
— Tu chiar nu vezi că rușii cuceresc Europa prin păpușari? Parcă ai fi un pro-rus de la noi. Aștia se uită la Realitatea TV și n-au dubii, indiferent de trecutul familiei. Cum de primește pensie suplimentară un fost prizonier în Rusia, deși nu se știe dacă a venit pe jos de la Stalingrad? S-a întors cu divizia Tudor Vladimirescu, ca alți trădători spălați pe creier.
— Nicu, hai că vine chelnerul din nou. Eu propun să alegi pește, văd că au biban umplut, și-așa n-ai comandat storceag.
Dar el nu își ascultă soția. Se ridică, roșu la față. Se sprijină de scaun și-l privește pe Marcel de sus.
— Chiar vrei să ți-o spun pe-aia dreaptă? Un anti-ucrainean e pro-rus. Un pro-ucrainean e pro-european. Eu nu stau la masă nici cu un român, nici cu un francez, ci cu un rus, că de-aia ai putut să pleci înainte de ’89 și ai ajuns unde-ai ajuns.
Așa dialog sățios nu mai avusese Marcel de mult. Cu ochii în farfurie, își amestecă smântâna în ciorbă și îi răspunde cu voce moale:
— Asta te roade pe tine, că nu știi sigur. Mi-e că te-ar da peste cap să afli că fiică-ta e de partea mea.
Nicu se întoarce cu spatele la masă și se uită spre parcare. Copacii se apleacă, se scutură, vin către ferestre și par să ajungă înăuntru. Aude cum se sparg pahare, geamuri și, peste toate, vocea speriată a Lucreției, care strigă după ajutor în timp ce el se prăbușește.
