5 martie , 2022

CAPCANA

CAPCANA

Povestire scrisă de Violeta Berea, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.

 

Am lipsit de-acasă vreo patru luni. Anica, bunica din Bihor, a murit. Am îngrijit-o și am ajutat-o pe mătușa cu înmormântarea. Mă bucuram când cădeam obosită într-un somn adânc și uitam de dor.

În tren, până la Huedin, m-am uitat pe geam și-am ascultat povestea băbuței cu cârpă înflorată și multe bagaje. Îi povestea unei fete despre peripețiile moșului într-un lagăr din Buk. Cum a dezertat și a venit acasă. Am închis ochii și gândul mi-a zburat la casa mea: casă săsească, cu două grajduri, pivniță, șopron.

Noi ne-am mutat aici în șaizeci și nouă, când am început școala. Sașii, care au ridicat casa, au plecat în Germania și au lăsat mobila și acareturile în urmă. Aveam șase ani și, când veneam de la școală, îmi petreceam timpul cotrobăind prin pod și prin șură, convinsă că au lăsat vreun indiciu, vreun mesaj pentru noi. Îmi făcusem o colecție din cioburi de porțelan, sticluțe verzi și monede vechi, dezgropate din grădină.

  

Am crescut în casa asta și m-am întors după divorț într-o cameră înaltă, cu pereții groși și trei ferestre mari acoperite de obloane cafenii.

Aceeași sobă de teracotă înaltă încălzește și acum camera. Trăiesc cu obloanele trase. Lumina filtrată, care pătrunde prin colțuri, mă liniștește.

Nu-mi place să am musafiri. Mă bucur să fie familia prin preajmă, dar nu am invitat pe nimeni în camera mea, în ultimii șaișpe ani.

  

Mi-aduc aminte cu dezgust de încercarea Alinei de a pătrunde în spațiul acesta neinvitată. Am încheiat relația cu ea din această cauză, deși nu am recunoscut niciodată.

Am în mijlocul camerei un pat din lemn masiv, acoperit cu pătura împletită de bunica. În pat citesc, scriu, croșetez. Mă sprijin de pernele mari umplute cu pene și mă gândesc la ziua de mâine.

 

Când mă întâlnesc cu Mihai, îmi petrec noaptea la el. Adormim îmbrățișați, convinși că avem un viitor împreună.

Lumina dimineții mă aduce însă într-o stare de agitație vecină cu panica. Îmi beau cafeaua cu el. Fumăm amândoi și povestim. Mi-ascund agitația cu greu. Mai stai, mă roagă el. Mă sărută, insistă. Se enervează.

Nu cedez. Mi-am găsit o scuză și încep să mă pregătesc. Ajunsă acasă, fac o baie. îmi fac o cafea fierbinte și m-așez pe pat.

 

Cobor din tren și o iau spre casă, pe lângă garduri. Mă latră câinii. Mă feresc, deși nu au cum să mă apuce prin gard. A plouat și-acum a ieșit soarele.

Frunzele zarzărului din fața porții noastre strălucesc încărcate de apă. Pun bagajele în pragul porții și mă dau în spate, ca să arunc o privire la fațada casei. E plină de pete, de la ploaia care tocmai s-a revărsat peste ea. Obloanele strălucesc. Mă reped în curte, îmi arunc bagajele pe pridvor și mă duc la fântână, să scot apă. Beau direct din găleată, cu înghițituri mari, în timp ce Dolfa îmi sare pe picioare și face tumbe în jurul meu. Ridic capul și o văd pe mica venind dinspre grădină.

— Am aruncat niște buruiană la diavolii ăștia de găini, da’ m-o prins ploaia. Stai, c-aduc niște lemne, s-aprindem focul!

— Las’, c-aduc eu!

— E cam uscată pâinea. N-au adus încă proaspătă.

— Pune de-o mămăligă! Mă duc să caut ouăle, când termin cu focul.

  

Am pornit focul în bucătărie și mă furișez în cameră. Apa picură de pe streșini și soarele se strecoară printre obloane. Miroase înțepător a fum de la sobă. Se simte că mama nu a aerisit de când am plecat. Pe scaun sunt aruncate hainele cu care am fost îmbrăcată înainte să plec. Șosete de lână, pantaloni de trening  și o căciulă roșie, cu un ciucure mare. Mă duc în bucătărie să văd dacă avem cafea proaspătă. Zațul e gros și uscat pe fundul oalei. Spăl olișoara și pun cinci linguri de cafea și o ulcică de apă. Ne așezăm lângă foc și mica mă descoase, despre neamuri și despre ultimele zile ale bunicii. Trece repede peste amănuntele suferinței și se concentrează pe bârfe.  Apoi se întoarce la vechea poveste: Ioane, bărbatul, pe care l-a tocmit să ne ajute cu treburile de prin gospodărie, de când trăim amândouă.

— Ai vorbit cu Ioane?  O întrebat de tine în fiecare zi.

— M-o sunat de ziua mea. N-am vorbit prea mult, că eram la dispensar. O zis c-o fătat scroafa. Și de Dolfa c-o fost bolnavă vreo două zile.

— Da, o vomitat. Fată, trebuie să te hotărăști ce faci! Eu am opșpatru mâne-poimâne și mi-i greu să țîn curtea. Ioane e gospodar și e priceput la toate. Nu mai e tânăr nici el, da’ numai pentru tine are ochi.

Nu pot să-i vorbesc de Mihai. E o poveste complicată și nu l-ar accepta. Și-apoiel nu se va muta niciodată aici, iar eu nu mă văd lăsându-mi casa.

— Nu-mi trebe! La vârsta mea, mi-e greu s-o iau de la capăt.

— Te înveți! M-o întrebat părintele de tine și nu știu ce să-i mai zic. Nu poți trăi necununată. O zis că nu mai vine cu botezu, dacă te mai ții de rele.

— Da’ ce rele zici?

— Dacă mai trăia tată-to, n-aveai tu curaj să faci așa ceva. Și nici să ridici tonu’, Dumnezău să-l ierte!

— Dumnezeu să-l ierte! Anafura și grijania!

— ………….

— Vorba lu’ ticu!

— Atât ți-ai adus tu aminte?

— Ba! Mai era ceva cu mă-ta-n cur!

Mihai nu are slujbă. Are o trupă de rock. El zice că o să scoată curând un album. Eu nu știu ce să zic. Îmi place o singură melodie, cu fata din lună. În schimb, îmi place cum se mișcă pe scenă, orice ar cânta; e frumos, cu ochii ăia căprui și pletele negre. Ne certăm mult. Eu sunt geloasă, dar ne descurcăm bine la capitolul sex de împăcare. Bem și fumăm, ascultând muzică la lumina lumânării și povestind întâmplări din viitor, în patul lui denivelat și neîncăpător, până după miezul nopții. Dormim câteva ore, iar dimineața după caféa ne sărutăm scurt și fiecare pleacă pe drumul lui.

Ioane îmi trimite mesaj să mă întrebe dacă mai avem tărâțe pentru porci. Îi răspund că mai e o jumătate de sac și se oferă să aducă doi.

Când ajunge în curte, ies să-l ajut și-l chem în bucătărie, să bea o cafea. Își lasă cizmele la ușă și se așază pe lada de lângă sobă.  Mă privește cu ochii mijiți, în timp ce vorbim de remorca cu lemne, pe care trebuie s-o aducă cu vărul lui.

Mica își caută de lucru în camera ei. Mă ridic și scot niște fursecuri dintr-o pungă. Le așez pe farfurie și le pun pe un scăunel. Ioane mă prinde de mână și își face curaj.

— Greu o fost fără tine. M-o muncit ca pe-un hamal mătușa.

— Zi mai bine că ți-o fost dor.

— Mi-o fost, da’ tu n-ai ochi pentru mine.

— N-ai de unde știi. Poate că am. Da’ eu nu mă mut de-aici. Dacă vrei să ne luăm, trebe să te măriți tu.

— Nu-i bai! Și-așa îs mai mult la voi decât acasă. Nicio bucurie să mă canonesc singur acolo.

— Și trebe să mai ridicăm o cameră. A mea e numai a mea.

— Cum adică?

— Ioane, știi c-am divorțat, da’ nu ți-am zis niciodată de ce. O fost multe la mijloc. Certuri și bătăi. Gelozie.

— Io nu-s gelos!

— Nici să nu fii!

— De lăsat, l-am lăsat că nu mi-o dat voie să am camera mea. Îmi place mie să stau singură câteodată. Să citesc și să mă gândesc la ale mele.

— Stai, Viorico, cât vrei!

— Bine, să nu zici că n-ai știut!

— Mico, unde ești? Hai, că trebe să vorbim cu matale! Unde-i mama?

— O fi în grajd deja, că-i cinci. Mă duc s-o ajut.

— Mai stai puțin. Vreau să știi că mă întorc la muncă din cinșpe. Mai am vreo nouă ani până la pensie, dacă vreau să ies la termen. Cu concediile astea fără plată, am cam rămas fără vechime.  Sper că nu te deranjează.

— Păi, nu știu ce să zic. Ne descurcăm și fără salaru’ tău.

— Poate că ne-am descurca, dar nu e greu la muncă. Îmi place să mă duc. Să am și io bănuțu meu.

Lui Mihai i-am scris mesaj numai a doua zi, că eram obosită. Era miercuri și aveam treabă în oraș. L-am anunțat că termin pe la șase și pot dormi la el.

Mihai mă sună după vreo două ore. Nu-i place să scrie mesaje.

— Slavă Domnului că te-ai întors!

— Zici tu?

— Hai, că m-ai lăsat pe labă patru luni, aproape cinci! Nu murea baba dacă n-o ajutai tu?!

— Mike, tu le știi pe-ale tale și io pe-ale mele. Hai să nu începem cu cearta. Unde ești?

— La club. Repetăm cu Istvan, că Zoli o plecat în Noua Zeelandă.

— La cât termini?

— Pe la opt, cred.

— Eu ajung pe la șase. Ce să iau?

— Gin mai e destul. Poți să iei apă tonică. Și lămâie.

— Bine.

— Altceva?

— Nimic.

— Precis?

— Am o veste, dar nu ți-o zic la telefon.

— Să nu-mi zici că eșți gravidă!

— Tu chiar nu știi că-s la menopauză?

— Zi, capră, că deja ai început să mă enervezi!

— No, hai! Deja te enervez? Mă mărit! Asta voiam să-ți zic.

— Hooopa! Cu cine?

— Cu Ioane. E greu fără bărbat. Are dreptate și mica. Nu-i adunat porumbu’. Încă n-am adus lemne. Tu n-ai grețuri, că la oraș…și bârfa, de ani de zile nu s-o mai oprit. Numa’ măritișul mă mai scoate din gura lumii.

— Te scoate, o pulă!

— Ionică e bine văzut. Și calculat.

— Păi, Ioane e slugă la voi. 

— Vrei să mă iei tu sau ce?

— Te-aș lua.

— Zău?

— Măcar o dată pe noapte.

— Eșți un nesimțit!

— Nu uita de apă tonică  și ceva de ronțăit.

— Eșți potolit cu ce ți-am zis?

— Da, mă! Sper să mă chemați la nuntă! Vă îmbrăcați în ie?

— Nu, în blugi și tricouri!

— Mă dezamăgești!

Intru în casă și arunc telefonul pe pat. Mai bag un butuc în sobă și ies în prag să-l strig pe Ioane, care e prin sură, coboară niște fân.

#violeta berea

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *