5 martie , 2022

OMENEȘTE

OMENEȘTE

Povestire scrisă de Suzana Tănase, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.

 

Fularul îi alunecase primul, pe nesimțite, ca un alt abandon. Gâfâia cu ochii plini de lacrimi. Era atâta alb în jurul ei de parcă intrase toată într-o coală de hârtie.

Încă o mai dureau brațele de la umeri până la coate, dar măcar strigătele lor nu se mai auzeau. Îi lăsase în urmă, cu zgomotele lor cu tot, cu teama lor cu tot, cu dragostea lor cu tot si cu ura lor cu tot.

Înainta anevoios. Zăpada îi intrase în ghete și își simțea degetele înghețate. Șnurul dat pe după gât, cu care i se prindeau mănușile împletite de bunică, îi făcea rană peste pielea transpirată. Din când în când se împiedica în nămeți, fie piciorul drept fie cel stâng îi rămânea blocat într-o adâncitură care îi trecea de genunchi. 

Se trezise de dimineață cu aerul bun cuibărit în piept, aerul acela argintiu și pufos ce venea rar, ca un musafir neașteptat și darnic. Era ziua când urma să-și vadă tatăl.

Până la fântână a tot cântat în gând, de teamă să nu le deranjeze cumva fericirea ei care aproape dădea pe afară. Până și soarele zâmbea, ca o mandarină desfăcută.

De la fântână până la troiță, i-au promis că vor face un efort și că au să se înțeleagă cu toții. Omenește. Nu ca data trecută. Mama i-a promis, că mătușa nu părea convinsă. Apoi, pe drum i-au mai spus că or să-și spună totul între patru ochi.

Dar mințiseră, ca de obicei. Numai ele trei aveau șase ochi, nepunându-l în calcul și pe tată. Sau pe femeia cu care venise.

Niciodată nu își văzuse mama atât de furioasă. Îi scăpărau ochii de parcă cineva aprinsese chibrituri acolo înăuntru, în cerculețele acelea de culoarea norilor înainte de ploaie. Îi ardea toată fața, iar gura ei se asprise ca atunci când mânca prea multe corcodușe verzi. Da, era supărată foc. Foc și pară, cum îi zicea bunica ei. 

La început nu a înțeles nimic. Părea că vorbeau între ei așa cum îi văzuse făcând-o dintotdeauna. Și tot ca dintotdeauna, se simțea luată la vale de o aluviune de noroi. O altă promisiune care se scurgea ușor, ca nisipul printr-o clepsidră.

Vorbeau toți dintr-o dată, ca trei aparate de radio pornite în același timp, dar care prindeau canale diferite. Numai femeia aceea nouă tăcea. Femeia aceea frumoasă și tristă.

Era înaltă, mult mai înaltă decât mama ei și îmbrăcată diferit, de parcă coborâse dintr-o pictură cu natură moartă, de printre vaze cu levănțică uscată și gutui arămii. Era greu de explicat cât de straniu arăta ea acolo. Ca un înger. Ba nu, nu putea fi un înger, căci mama ei o ura.

Îi spusese cineva la școală că uneori femeile frumoase se urăsc una pe alta fără vreun motiv anume. Pur și simplu. Adică ar fi existat un motiv, ceva care nu se vede, doar se simte, invidie, sau ceva asemănător. 

Iar dacă mama ei tremura de furie, era din cauza invidiei și a femeii înalte, căci nu o mai văzuse tremurând atunci când se certa cu tatăl ei. Și se certau des. Aproape tot timpul. 

Devenise o obișnuință ca atunci când dădeau ochii unul de altul să-și reproșeze ceva. Ba că unul nu sunase când trebuia, ba că celălalt nu venise când trebuia… 

Aveau amândoi așa un zâmbet acru,  strâmb, de parcă era prins în colțuri cu bolduri, ca fustele mamei înainte de croială.

Se așeză în fund pe zăpada înghețată și își scoase o gheată ca să scuture zăpada care i se întărise în jurul pielii. Îi ieșise și ciorapul cu totul, iar degetele păreau de-a dreptul vineții. Se aplecă peste talpa piciorului și cu palmele făcute căuș sufla aer cald. De n-ar degera. Asta îi mai trebuia. Și dacă pierdea câteva degete, ce? Poate că dacă le-ar fi pierdut, poate doar atunci părinților ei i s-ar fi făcut milă de ea și s-ar fi întors acasă împreună. Ar fi fost nevoiți să stea în jurul patului ei ca sa aibă grijă de rană, căci asta fac părinții. Au grijă de tot.

Dar nu mai credea nici asta. Nu după tot ce se întâmplase în ziua aceea.

Nu după gestul mamei ei. Nu după vorbele tatălui ei.

I se părea straniu cum doi oameni care se certaseră cu familiile lor, care fugiseră de acasă ca să se căsătorească, acum ajunseseră să se deteste atât de mult. Oricum, asta gândea bunica ei.

Ciudat era și cum reacționau amândoi la fel, aproape ca doi gemeni întorși la cheiță.

Ca atunci când femeia înaltă a pus mâna ei albă peste haina tatălui, iar mama ei a scuipat-o direct în păr. Apoi tatăl i-a scuipat mama. Așa, ca întorși de o cheiță invizibilă.

Sau ca atunci când amândoi au început să tragă de brațele ei, unul dintr-o parte și celălalt din cealaltă parte. Parcă se vorbiseră amândoi dinainte.

Doar n-o să se ducă cu tine și cu târfa ta. Dă drumul la fată!

E și fata mea, așa ne-a fost înțelegerea

Înțelegerea s-a sfârșit în momentul când ai adus-o pe asta cu tine

Ai grijă ce zici. Ea nu are nici o vină și cel puțin nu e frigidă ca tine.

Îi amorțiseră și mâinile, nu numai picioarele. Doar obrajii îi ardeau, ca doi cărbuni căzuți dintr-o sobă. Cum de ajunsese atât de departe? Nu se mai zărea nicio casă, nici măcar pădurea, ci doar un câmp întins ca o burtă albă de balenă.

Iar femeia aceea înaltă care stătea dreaptă cu ochii plecați și cu saliva coborându-i prin păr. Îi amintea de cineva, sau de ceva. Nici nu clipea. Aproape nu respira. Domnea tăcerea ei ca furtuna peste mare. Grea, sufocantă. Amenințătoare.

Doar când a început să plângă de durere, femeia s-a uitat în ochii ei. S-a uitat cu adevărat în ochii ei, și a văzut-o, iar ea s-a văzut prin ochii femeii. Era atât de mică, de banală, fără vreo importanță. Atunci i s-a scurs mila la picioare la fel cu i se scurgea saliva prin păr. 

Și-a adus aminte de un alt moment, de o altă privire asemănătoare. Și-a amintit privirea mătușii ei, când a trezit-o din episodul acela de somnambulism, căci era boala pe care o avea câteodată. Atunci când a prins-o îmbrățișând, într-un colț, o floare de apartament.

Îi păruse, ca prin vis, că acolo, în colț, chircit lângă perete, stătea aplecat tatăl ei. Și plângea, cu brațele atârnând până la podea.  Dar fusese doar un ficus înfoiat, rămuros, cu o umbră de om. Doar după ce mătușa ei a zguduit-o puțin, a realizat că palmele ei erau răsfirate deasupra plantei. În vis își îmbrățișa tatăl căci el părea că are mai multă nevoie.

Întorcând-o cu fața spre ea, mătușa Maria a privit-o cu aceeași milă cleioasă, cu aceeași compătimire lipicioasă, așa cum privești un pui de mâț otrăvit. Știi că nu mai are mult de trăit și cu toate astea simți că l-ai fi iubit pentru toată viața.

Așa se simțise privită de femeia înaltă. Așa, și ceva în plus. Ceva ce nu putea atinge cu degetele, dar parcă se simțea în vârful limbii. O senzație grea, cu gust amar, umilitor.

Părinții ei nu văzuseră nimic din toate astea și păreau determinați să o rupă în jumătate, ca un corn cu ciocolată. 

Noroc că îi sărise și mătușa în apărare și reușiseră astfel să o salveze de la despicare. Mama o luă în brațe și îi întoarse fața de la femeia înaltă care o tot privea. 

Dar își simțea pieptul îndurerat. Parcă și câștigul mamei se simțea ca o pierdere cumva.

O auzise de nenumărate ori pe bunica ei certându-i mama că nu își primește soțul înapoi.

Ce ea nu-și iertase soțul când pierduse banii de casă la pariul acela stupid cu cai? Sau când îi făcuse ochi dulci văduva lu’ Petrică Asavei, nu îl iertase și atunci? Cât mai suferise bătrâna când o lăsase bărbatul singură cu două fete și cu bârfa satului împletită în propria umbră.

Sau atunci cand o bătuse că îi născuse pruncul mort? Ce, nu îl iertase atunci, când pumnii lui erau de neiertat? Dar îl primise înapoi, că avea copii cu el și că era și el al ei așa cum și ea era a cuiva.

De ce nu putea și mama ei sa facă la fel, să fie puțin ca bunica și să nu mai fie frigidă? Nu avea cum sa fie atât de greu să ierți un om pe care l-ai iubit odată. Ea cum de putea să-i ierte pe toți? Îi iertase de atâtea ori pe amândoi.

Plângea din nou molcom pe umărul mamei și vedea cum la fiecare oftare îi ieșeau garofițe din gură. Abur cu abur parcă se dezmeticea. Ușor, ușor se mai ridicase în aer apăsarea din piept, se mai ușurase inima.

Mătușa Ana o certase pe bunică. Nu știa femeia bătrână ce zicea. Cum să ierți un bărbat care pleacă cu alta? Cum să-l mai primești în casă? În pat? 

Se schimbaseră vremurile, iar fata trebuia să aibă un model pozitiv în mamă, ca pe viitor să nu accepte durerile altora. Fata trebuia să știe să aleagă între ce e sănătos și ce nu. 

Astfel de discuții se rostogoleau în jurul ei ca mingile de ping-pong între jucători dibaci.

Nimeni nu o întrebase pe ea nimic? Nici ce credea, nici ce simțea? 

De fapt, singurele întrebări pe care i le adresau constant și de care se plictisise ca de o placă uzată de pick-up, erau cu cine voia sa rămână și pe cine iubea mai mult, de parcă puteai separa un măr în jumătăți preferate. Îi iubise mereu pe amândoi la fel, și îi iubise împreună. Dar asta nu înțelegeau ei și îi azvârleau mereu răspunsurile precum mațele putrede de găină învelite într-o pagină de ziar. Cum să ajungi la urechile lor când erau atât de înalți și când vorbeau o cu totul altă limbă? Cu ce putere supraomenească se convinge un adult să asculte un copil?

Atunci ii venise ideea fugii, acolo in brațele mamei făcând cerculețe din respirația ei fierbinte.

Cum au să sufere toți că au supărat-o, cum au s-o caute, cum au s-o regrete ei toți… Cum au să se iubească atunci cand vor pricepe ce au de pierdut.

Eu mă duc singură acasă, a zis atunci încet, cu cuvintele uscate în gât în timp ce se cobora din brațele mamei.

Stai tată, nu pleca așa, hai că vrem să vorbim omenește, a zis domol, ca trezit după o vrajă.

Însă ea nu-l mai credea. După ce îl așteptase tot Crăciunul cu obrazul lipit de fereastra transpirată de la căsoi, după ce își mângâiase mama care se tot ascundea în baie ca să plângă în liniște de parcă, dacă tot trăgea apa de la veceu, se așternea liniștea între ele două, după ce îl crezuse că vor face împreună un om de zăpada și că o să-l pândească amândoi pe Moș Crăciun de sub brăduț. Nu mai credea în astfel de minciuni. Straturi peste straturi de minciuni, aruncate toate cu furca una peste alta.

Mă duc acasă, că vreau să fac pipi. Vin după aia. Vin, nu stau mult. Vorbește omenește cu mama, eu nu pot să mă mai țin.

Așa îi lăsase în urmă, că n-au mai avut ce să-i zică. Au rămas uitându-se după ea, mama frământându-și mâinile uscate și reci, mătușa Ana privind cu ură la bărbat, iar femeia înaltă tronând peste toți ca la Judecata de Apoi.

Abia după colțul cu bisericuța, o luase la fugă în sens opus, spre pădure. Căzuse de câteva ori, ca un boț de haine ude, zăpada intrându-i în gură și în nas, dar se ridică repede si fugi mai departe de teamă sa nu vină careva după ea. De plâns începuse să plângă mai încolo, după ce își pierduse fularul roșu iar acum, rezemată de zăpadă nu mai avea putere să se ridice. Îi era somn iar mâinile și picioarele îi pulsau de parcă avea inimi în ele. 

Începuse din nou să ningă ușor iar câinii se auzeau lătrând departe. Măcar de s-ar putea odihni puțin. I-ar mai trece din oboseala care o moleșea ca atunci când dormea lângă sobă cu pisica. Acuși or să vină după ea, acuși or să o ia acasă și nu o să se mai certe nimeni cu nimeni. Or să se iubească la fel de mult ca în fotografia din album, aceea în care mama poartă o rochie de mireasă împrumutată și tatăl singurul lui costum. Ca atunci când ea nici nu era născută, iar femeia înaltă nici nu exista. 

Aerul bun se cuibări din nou în pieptul ei, iar fulgii i se stingeau pe pleoapele închise.

#suzana tănase

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *