5 martie , 2022

CHEMAREA

CHEMAREA

Povestire scrisă de Mihaela Buruiană, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.

 

Momentul meu preferat al zilei: dimineața devreme, când plaja e pustie, apa calmă, pe kilometri întregi nu se văd și nu se aud decât pescărușii și cormoranii țipând și planând amenințător pe deasupra apei. Turma încă doarme, insensibilă la culoarea roșiatică a mării din care abia a răsărit soarele și la fâșiile înguste, portocalii, ce brăzdează cerul. E atâta frumusețe în priveliștea asta și atâta promisiune în începutul unei noi zile, încât ce a fost ieri sau ce va fi mai târziu parcă nici nu mai contează.

În fiecare primăvară, sătenii ne lasă într-o poieniță din apropierea mării, de unde ne mai iau abia la sfârșitul toamnei. Mai bine de jumătate de an, bucata asta de pământ ne e casă. Copacii deși formează un zid pe latura dinspre plajă. În partea opusă, la vreo câteva sute de metri, se ridică un șir de pensiuni cu etaj și curți generoase, unde tronează foișoare și grătare. Mașini mari, prăfuite, le păzesc porțile. La ora asta, nu e nici țipenie pe acolo. Dorm toți, iar poienița e scăldată în liniște și într-o lumină cenușie ce se risipește treptat, lăsând locul unor străluciri calde. Cele două laturi sunt unite, într-o parte, de canalul cu apă curgătoare și dulce, din care ne adăpăm noi și unde mai vin câțiva pescari rătăciți, iar în cealaltă, de drum.

Drumul vine din sat, de unde vin și oamenii. Acum zece-cincisprezece ani, nu erau decât câmpuri întinse, pe care pășteam nestingheriți. Eu eram mic, dar bătrânii ne ziceau povești auzite din moși-strămoși cum că, demult, până acolo ajungea marea. Cu timpul însă, apele au tot adus nisip, pietriș și mâl, care s-au depus și au format un pământ nou. Au urmat oamenii, mai întâi de-ai locului, apoi călători, apoi negustori, și uite așa a apărut ditamai portul, în care își făceau loc vapoare multe, venite pe fluviu, și lume de toate națiile. Când auzeam poveștile, priveam visător în larg și mă întrebam ce e dincolo de mare. Ei râdeau de mine, spunând că n-aș fi putut ajunge acolo decât legat pentru tăiere sau direct conservă. Atunci tăceam și îi lăsam să vorbească, dar în sinea mea visam să văd lumea.

Ar trebui să fiu recunoscător că stăpânii mei nu m-au tăiat. O vreme, mi-am îndeplinit rolul – de altfel, mulți dintre taurii din turmă sunt ai mei – pe urmă, cred că pur și simplu s-au atașat de mine și m-au păstrat, deși nu le mai aduceam niciun folos. Au și oamenii slăbiciunile lor. Și le sunt recunoscător; doar că am rămas cu regretul că, iată, am ajuns la bătrânețe și n-am apucat să-mi împlinesc visul. M-am rablagit și eu, la fel ca locul ăsta, în care n-a mai rămas aproape nimic din măreția de altădată. Au decăzut și casele de pe faleză, și bisericile și muzeele, și fabricile de conserve și de nave. N-au mai rămas decât turiștii, vara, și în așteptarea lor, pensiunile astea care s-au întins până la noi. 

În mijlocul plajei, șezlongurile și umbrelele sunt strânse și așezate unele peste altele în teancuri acoperite cu pânză groasă, ca niște carcase ascunse de păsările de pradă. Coșurile de gunoi dau pe dinafară de pahare de plastic, ambalaje și resturi de mâncare. Câteva sticle zac aruncate pe alături. Încerc să nu le bag în seamă, dar știu că sunt acolo și îmi simt inima grea. Mi-e dor de vremurile de demult, când aveam loc aici și noi, și oamenii, mult mai puțini decât acum. În ultima vreme, ne-au tot împins spre margine până când aproape ne-au îngrădit în poiana asta. Pe juncani nu-i interesează. Am încercat să le povestesc cum era pe vremea mea, dar îi văd neliniștiți și plictisiți. Sunt mai-marele turmei doar pentru că-s cel mai în vârstă, știu că în curând voi fi înlăturat. Nu îi mai pot stăpâni pe cei tineri și năvalnici și, de fapt, nici nu cred că vreau. Am obosit. Și singura mea bucurie acum e să privesc marea dimineața, înainte să înceapă hărmălaia.

La prima geană de lumină, ies dintre copaci și calc pe iarba uscată și aspră până când îmi afund copitele în nisip. E moale și umed și valurile au spălat peste noapte urmele lăsate de pașii oamenilor. Din loc în loc, se ridică mici castele ornate cu scoici, bețișoare și paie. Sunt frumoase. Printre puținele lucruri bune făcute de oameni, de altfel. În jurul lor, smocuri de iarbă, câteva meduze eșuate, câte un șir de balegi. De câte ori dau cu ochii de ele, turiștii le ocolesc strâmbând din nas și bombăne că nu curăță nimeni plaja. De parcă ar fi a lor. E a noastră și atâta răzbunare avem și noi.

Mă așez aproape de apă și aștept. Valurile mici abia dacă ajung până la mine. E liniște și bine. În minutele astea pot să mă gândesc în tihnă la ale mele sau să nu mă gândesc la nimic, să visez la depărtări, cu ochii la întinderea răcoroasă din fața mea, sau să-mi închipui că am ajuns deja acolo. În curând, se va face destul de cald să vină și oamenii pe plajă și atunci voi fi nevoit să mă retrag. Când ne văd, unii trec nestingheriți pe lângă noi, chiar zâmbind amuzați, alții ne alungă agitând bețe și strigând. Copiii ne privesc nedumeriți: nu știu dacă ar trebui să se teamă de noi sau nu. Adevărul e că juncanii oferă un spectacol înfricoșător când se iau la harță: bat din picioare, fornăie amenințător și împung cu coarnele ascuțite. De multe ori îi las în pace, îmi aduc aminte cât de năvalnică e tinerețea, dar alteori intervin scurt, cât să-i potolesc. Noi le știm pe ale noastre, nu e nevoie să se amestece oamenii.

Iată-i! Au început deja să apară, cu sacoșe și umbrele și câini în lesă, spărgând liniștea dimineții cu vocile lor și cu bubuiala aia de-i zic muzică. Se răspândesc pe toată fâșia de nisip, ocupând-o, acaparând-o, se aruncă în valuri, împroașcă, țipă, aleargă, își aruncă mingi, râd și vorbesc tare, se foiesc de colo-colo, toată plaja e a lor. Mă uit la pielea aia albă și fină, care se înroșește atât de repede, la picioarele sfrijite și la brațele subțiri. Par atât de fragili! Și totuși… Degeaba avem noi coarne puternice, pielea rezistentă și copite tari. Ei pot face atâtea lucruri, iar noi, nu. Ei ne conduc pe noi. Ei conduc lumea. Uite, copilul ăsta abia stă în fund, dar cu mânuțele lui dolofane construiește forme în nisip. Fata aia pare că nu face nimic, doar râde și-și răsucește pe deget o șuviță de păr, dar toți băieții îi dau târcoale, de parcă ar fi tăurașii noștri în călduri. Femeia de dincolo e ca stăpâna mea, în centrul familiei, împărțindu-le tuturor mâncare și ordine. Iar bărbatul ăla adus de spate, cu pielea atârnândă și părul alb, tocmai s-a avântat în mare și dă viguros din brațe.

M-am retras încet spre lizieră și privesc de aici. Între timp, turma s-a trezit și s-a împrăștiat: unii tauri pasc tacticos pe fâșia de iarbă uscată, agitându-și coada din când în când ca să alunge muștele; alții se apropie de mare, pe porțiunea încă neocupată de turiști. Sunt cu ochii în patru, știu ce urmează, e la fel în fiecare zi. O mamă cu doi copii mici deja privește neliniștită spre animalele de care o separă o distanță tot mai mică, apoi își rotește capul, căutând din priviri ceva, pe cineva. Ca pentru a-i da motive reale de îngrijorare, doi juncani încep să fornăie și să bată cu copitele în pământ. Femeia sare în picioare și-și cheamă copiii lângă ea. Mugetele le atrag și lor atenția. Se ascund după mamă, care îi trage după ea spre  un cearșaf așezat ceva mai departe. Spune ceva cu voce tare, gesticulează. Ceilalți dau din cap. Nu se apropie nimeni.

Oamenii de sub umbrelele mai îndepărtate își văd de ale lor. În apă, unii se joacă, alții înoată. Dincolo de toți, un singur cap răsare din apă ca o geamandură. Mișcarea lui ondulată mă fură. Câteva secunde nu mai văd nimic în jur, doar albastrul închis al apei și cel senin al cerului, întrerupte ocazional de sclipirile mării și de zborul vreunei păsări. Între ele, capul acela se ivește tot mai departe și mai mic, până când ajunge cât un punct. Ar putea fi un vapor ce călătorește spre alte zări, ducând cu el oameni sau mărfuri. Aș putea fi și eu acolo. În minte îmi vin conservele și hălcile atârnate în lăzi frigorifice imense, cu care mă speriau bătrânii în copilărie. Mă scutur să scap de imaginea lor. Pe plajă, căldura face aerul să se curbeze la colțurile ochilor. Clipesc des, dau din coadă să alung muștele și, odată cu ele, dispare și punctul din depărtare. O nălucă?

Hăis! Hăis! Cea! Cea! se aude de undeva, aproape. Un bărbat cu pântecul rotunjit ca o minge peste slipul minuscul și cu chelia bronzată agită un băț spre turmă și o împinge cu strigăte și gesturi înapoi spre copaci. Taurii abia se urnesc, fac câțiva pași, apoi își întorc capetele spre om, ca pentru a vedea  dacă îi mai urmărește. El nu se lasă, strigă iar: Cea! Cea! Unul câte unul, ai mei se strâng, se adună, se îndepărtează. Plaja e eliberată, femeia cu copiii se întorc la cearșaful lor, omul mai ridică o dată din băț, să le arate cine e stăpânul.

Forfota de mai devreme pare însă că s-a mutat pe altă bucată de plajă, mai la stânga. Mai întâi, câțiva oameni se ridică de pe cearșafuri și se apropie de mare. Vreo doi prind viteză și se aruncă în apă, încercând mai întâi să înainteze în mers, apoi lungindu-se pe burtă și înotând. În urma lor, se adună și alții. Stau cu toții ciorchine și se uită în larg, cu mâinile streașină sau la gură, ridicând din umeri și arătând cu brațul întins spre ceva. Același ceva spre care înoată cei doi. E bătrânul care plecase înot și care ajunsese atât de departe, încât din el nu mai rămăsese decât un punct. Bărbații îl aduc pe brațe și îl întind pe nisip. Unul din ei se apleacă și își apropie gura de a lui, după care îi apasă pieptul cu mișcări scurte, repetate. Nu e prima dată când sunt martor la încercarea de a salva viața cuiva. De-a lungul timpului, au fost destui care au intrat în apă, dar n-au mai ieșit pe picioarele lor. Marea își cere ofranda.

Cineva strigă la mulțimea adunată să se dea la o parte, să-i lase loc omului să respire. Un tânăr vrea să filmeze totul, altul îl ceartă. Vocile sunt tot mai puternice, mai răstite, mai îngrijorate. Nici urmă de veselia de mai devreme. Din apă, se apropie încet, sprijinită, o femeie în vârstă. O recunosc, era cu bătrânul ăla mai devreme. Ajunsă pe țărm, se lasă să alunece într-o rână, fără vlagă. Stă aproape cu spatele la bărbatul pe care cei doi se străduiesc, cu rândul, să-l readucă la viață. Nu plânge, nu strigă, nu se vaită, doar zace așa, parcă absentă, cu privirea spre mare. Cât de bine o înțeleg! În afară de icnetele salvatorilor, nu se mai aude nimic: s-a oprit și muzica, părinții și-au chemat copiii aproape, toți urmăresc de la distanță, cu ochii mari, cu mâinile la piept.

Liniștea e spartă de un țiuit puternic: o mașină se apropie dinspre drum, iar la câțiva metri de mine, pe plajă, coboară o pasăre metalică imensă ce scoate un zgomot asurzitor. N-am mai văzut-o până acum. Tot vreo drăcovenie de-a oamenilor. Din ele, se dau jos câțiva oameni în uniformă. Pe ei îi știu. Mulțimea freamătă. Salvatorii însă nu se grăbesc: unii scot niște aparate și vorbesc între ei înainte să se îndrepte spre trupul întins pe jos, alții fac fotografii. Aici! Haideți mai repede! Fiecare secundă contează! le strigă o femeie. Dacă aș putea, i-aș spune că, de fapt, nu mai contează. A trecut prea mult timp de când l-au scos din apă. Nu mai au ce să salveze.

Scot doar un muget prelung. Nu mă bagă nimeni în seamă. Sunt toți absorbiți de spectacolul morții. După câteva eforturi de a-i face inima să bată iar, nou-veniții renunță. Corpul fără viață e băgat într-un sac negru, mașina cu cruce roșie se îndepărtează, pasărea metalică se ridică în aer cu zgomot, stârnind o pulbere înecăcioasă în jur, oamenii se împrăștie. Pe locul unde mai devreme s-a întâmplat o tragedie nu a mai rămas decât nisipul. Ca și cum nici n-ar fi fost. Mâine, fără să știe, niște turiști abia sosiți își vor așeza cearșafurile chiar acolo și se vor bucura de o zi cu soare. Copiii vor alerga și vor râde fericiți. Bărbații vor bea bere, femeile vor încerca să prindă tot soarele din prima dimineață. Viața va continua netulburată. Doar cei care au fost de față vor privi mai lung spre bucata aceea de plajă și se vor scutura la amintirea neplăcută. Dar până și ei se vor întoarce la ale lor, fiindcă doar o vacanță la mare au și nu o pot strica din cauza asta.

Pe mine nu mă întreabă nimeni ce cred. Nici măcar ai mei, care își văd neabătuți de păscutul lor și de micile șicane. Mă ridic și mă duc pe țărm. Îmi afund copitele în spuma valurilor mici și-mi aplec capul să simt gustul sărat. Dacă m-ar întreba, le-aș spune că pe mine nu mă întristează. Ba chiar că-l invidiez puțin pe bătrânul acela. La urma urmei, nu e un mod rău de a te despărți de viață. Să-ți aduni forțele pentru o ultimă îmbrățișare cu marea, să-i simți răcoarea, chemarea, să te lași apoi purtat de ea până departe, înconjurat de albastru, cu soarele sclipindu-ți complice în ochi. Să lași în urmă familia, turma, să te duci spre zări, ca într-un vis devenit, în sfârșit, realitate. 

#mihaela buruiană

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *