29 octombrie , 2020

COBORA PE MAGHERU SPRE MARE

COBORA PE MAGHERU SPRE MARE

Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.

 

— Cauți marea? îi strigă un rocker bătrân care stă pe bordură. În spatele lui, sub firma din lemn pe care scrie Shanti, pe ușile închise ale dughenei se întinde mare un graffiti colorat cu un vârtej de pești mov. 

Cristina trece mai departe fără să-l bage în seamă. 

— Marea e în partea cealaltă, principessa! continuă bărbatul.

Fata întoarce capul, îl privește, apoi se uită în susul străzii, pe unde trece șoseaua. E un pic amețită, la patru dimineața era încă pe terasă la bere cu băieții, abia la amiază a trezit-o alarma de incendiu. A ieșit din cameră, dar pensiunea era pustie. A fost o alarmă falsă. A sunat o vreme, apoi s-a oprit fără ca cineva să se sinchisească de ea. Cursul de dimineață se terminase deja și toți colegii ei de la atelierul de creative writing plecaseră la masă.

Pe plajă nisipul nu e fierbinte ca în zilele trecute. Nici lume nu e multă astăzi. Pe un șezlong, în dreapta, o mamă alăptează un bebeluș. O fetiță de vreo zece ani, echipată cu un tub de snorkeling, apare în fugă țipând: „o meduză adevărată! o meduză adevărată!”. În urma ei vine alergând fratele mai mic, întrebând dacă meduzele sunt periculoase. „Astea ale noastre românești nu sunt, dar pot să-ți provoace o arsură” îi răspunde maică-sa. Cristina își promite să țină minte detaliile conversației dintre vecini, poate le folosește într-o proză, pentru realism. În ultima vreme face exerciții de realism. 

Soarele se ascunde în nori și marea e liniștită. E sfârșit de sezon, când simțurile se tocesc, sufletul se desparte în fâșii care alunecă de-a lungul trupului ars de soare și se lasă duse de briză. Marea nu mai este turcoaz, nisipul a devenit un cimitir de scoici sparte în bucăți, vocile oamenilor se sting, boxele de la Stuf scuipă aceleași cântece demodate și pârâie din când în când obosite, mirosul de pește ars pe grătar devine putrid, ca un leș de animal marin eșuat, adus de valuri la mal, odată cu algele care și ele au murit și s-au ofilit pe plajă printre mucuri de țigări stinse. 

Cristina intră apă, dar se oprește aproape de țărm. Stă cu picioarele bine înfipte în nisip. Până aici are curajul să înainteze, până aici unde valurile nu-i ajung peste umeri. Le vede cum vin, cum se ridică în creastă, se îndoaie, se umplu de vinișoare de spumă. Aduc cu ele alge verzi care plutesc în apă. Coboară privirea. Jos, își vede încă degetele pe fundul mării, preț de o vreme. Le simte cum se înfundă tot mai mult, tălpile se adâncesc în nisip, algele se lipesc de ea, apoi cele mai multe se desprind și pleacă duse de valuri la mal. Câteva i se imprimă în piele și prind rădăcini. Soarele a intrat în nori. Valurile, tot mai reci, lovesc ca niște lame de gheață. Oamenii au plecat de pe plajă, unul câte unul, goniți de norii care amenință cu ploaia. Nimeni în afară de ea nu mai e în apă. Stâncile din zare, spre capătul plajei, drept în fața ei, stau și ele bine înfipte în nisip. Degetele nu i se mai văd. Apoi nici gleznele. Genunchii sunt prinși ca într-o menghină de gheață. Pe umeri algele îi cresc într-un strat gros de mușchi. Un val o lovește în față. Deschide ochii. E timpul să iasă din apă. 

După ce a stat la soare pe plajă destul cât să se usuce, Cristina se retrage la o terasă, cu agenda în care a notat niște idei fără șir, frânturi din conversațiile de pe plajă, senzațiile din apa rece a mării, mirosul de pește de la cherhana. Încearcă să scrie ceva, dar povestea nu se încheagă, personajele nu vor să apară. Ar sta toată ziua privind în gol spre mare. I se pare că îi cunoaște de undeva pe cei doi bărbați de la masa alăturată. Trage cu urechea la ce vorbesc. Cine știe, poate se leagă ceva. 

— Bă, ce dracu’, nu-mi vine nici o idee și n-am niciun chef.

— Nu știu mă, sari și tu peste ziua asta. Scrii mâine. Dă-o-n puii mei, suntem în Vamă, ia, hai să bem, zic. 

— Da mă, da’ de data asta chiar voiam să fac ceva. Nu ca ieri, când doar am băut.

— Păi atunci scrie. Cine te oprește? Na, uite, ia șervețelu’ ăsta. Hai să-i cerem lu’ băiatu’ de la bar un creion și scrie. Sau lu’ domnișoara de acolo, că și ea scrie, uite, își tot ia notițe în carnețelul ăla. Vezi că ăsta merge la fix ca pretext de agațament. Poți să bagi și o poveste de-aia, cu vreo amintire de-a ta din copilărie, că ce tocilar sensibil erai tu, poet din naștere și rocker pe motocicletă, poate o inspiri. Bă, fraiere, să te învăț tot eu?

— Șșșșș, mai încet, bă, că te aude. Nu fi mitocan.

Cei doi i se par cunoscuți, e sigură că i-a mai întâlnit undeva. Apare băiatul de la bar cu berile. Cristina îl aude cum le povestește celor de la masa de alături că el a plecat de acasă la șaisprezece ani, iar de atunci umblă prin lume. Și prin România, și prin Europa. Numai cu autostopul. La anul vrea să ajungă în China. Apoi e doar un pas până în Japonia. Ăsta este scopul lui. Cristina își zice că ar fi un subiect bun de poveste. Se uită după el. Arată bine. E înalt, cu pletele prinse în coadă și cu o barbă îngrijită. Ea ar pleca în India. Cum ar fi să plece cu chelnerul blond, să facă autostopul până în India? De acolo și el ar fi mai aproape de scopul lui. Shanti.

Cei doi tipi de la masa de alături se ridică, cu berile, și se îndreaptă spre masa ei.

— Bună. Ne primești și pe noi să stăm cu tine?

— Dacă nu deranjăm prea tare.

— Vezi, de fapt prietenul ăsta al meu e poet. Și cum a plecat așa prin Vamă doar cu inspirația la purtător, ne întrebam dacă nu avem noroc să ne dai și nouă o foaie de hârtie.

— Și un pix. Dacă se poate.

— Așa, da, și un pix. Când o să fie publicat, o să-ți scrie o dedicație pe volumul de poezii, fetei cu pix de pe plaja din Vamă.

Vorbesc întruna. Se așază la masă înainte ca ea să fi apucat să le răspundă. Da, își amintește, sunt prieteni cu Marius, i-a văzut la o petrecere la care a fost cu el pe când erau împreună. Erau beți și atunci. I-a folosit ca personaje într-o poveste pe care a scris-o demult, una nereușită care nu a fost niciodată publicată.

Îl cunoscuse pe Marius când ieșiseră amândoi să fumeze pe treptele Ateneului, la festivalul Enescu. El ia cerut un foc. Ea l-a întrebat dacă i-a plăcut prima parte dinainte de pauză. Relația s-a terminat după aproape doi ani, la fel de brusc cum începuse. S-au certat dintr-o prostie, așa cum sunt toate certurile care contează, chiar aici în Vamă, pe terasa de la Expirat, și s-au întors acasă separat. 

— Și cum îl cheamă pe domnul poet? îi întreabă pe băieții care s-au așezat deja la masa ei.

— Pe domnul poet îl cheamă Cosmin. Eu sunt Tibi și scriu proză. Până acum doar un volum publicat, iar de atunci o ard pe lene și cu prietenii ăștia ai mei care sunt încă tinere speranțe. Scriu povestiri, absurde de preferință. Și de fapt cel mai mult beau bere ca să am inspirație, doar că atunci când vine inspirația, până să o prind eu pe ea, mă prinde ea pe mine și uit de bere și fără bere dispare inspirația. Sau invers. Întotdeauna și inversul și universul sunt valabile. Neapărat amândouă.

— Ah, absurdul nu e chiar genul meu, răspunde ezitant Cristina. 

— Adică ție îți place scrisul serios, mda, e și asta o opțiune. Dar eu zic să bem, cât suntem încă vii. Hai, noroc toată lumea și mulțumim pentru ospitalitate! continuă Tibi ridicând sticla de Heineken. 

— Și ați venit în Vamă amândoi ca să scrieți? Sau care-i faza?

— Eu am venit la un atelier…

— Eu am venit fără atelier, doar pentru bere, ah, scuză-mă, Cosmine, zi, te-am întrerupt.

— Am aflat de el anul trecut de la un prieten de-al nostru, Marius. Mă rog, n-a fost neapărat o ocazie fericită. Fosta lui iubită mergea la atelierele astea. O chema Cristina, nu, Tibi?

Prietenul său confirmă dând din cap.

— N-a fost cine știe ce relație, continuă Cosmin, adică nimic serios pentru posteritate ca să zic așa, am întâlnit-o și noi la o petrecere, da’ știi cum e, una că nu eram neapărat treji, doi că probabil nu-i dădeam atenție că era deja luată. Cred că semăna un pic cu tine, păreți același gen.

— Și anul trecut pe vremea asta a avut un accident, tipa a murit, preia Tibi după ce pune cu zgomot sticla goală de bere pe masă. Faza nașpa e că era tocmai în Vamă la un atelier din ăsta de scriere. A fost un incendiu la pensiunea unde stătea, a ars tot până să vină pompierii și ea n-a auzit alarma, nu știu exact ce s-a întâmplat, ghinionul ei a fost că era singură acolo, în mijlocul zilei când erau toți plecați.

— Știi, noi suntem așa, mai netradiționali. Mai creepy. Să nu te sperii, îi spune Cosmin și Cristinei i se pare că el îi face cu ochiul, în timp ce Tibi se uită după băiatul globe-trotter ca să comande încă un rând de bere. 

Cristina se foiește pe scaun, băieții sunt amuzanți la limită, dar simte că ea a devenit personajul lor, în loc să fie invers. Cum ar zice acest Tibi în beția lui, e totuna, chiar dacă ei nu i se pare la fel. Se uită la ceasul de pe ecranul telefonului și le spune că e mai târziu decât credea, că trebuie să plece, deși graba ei e stângace, iar privirea lui Cosmin, pe sub sprâncene, i-o confirmă.

— Vă las pixul și hârtia. 

— Păi cum, ne părăsești? Așa repede? Nu stai un pic la bere cu noi? Poate ne vine inspirația, să ne fii, cum se zice, ca o muză, insistă Tibi.

— Nu, trebuie să mă întorc la pensiune. M-așteaptă niște prieteni.

— Aha și la ce pensiune stai?

— La Vila Mara, e mai sus pe șosea.

— Faci mișto de noi? Vila Mara e aia care a ars anul trecut. Să știi că nu e frumos să glumești cu astea, îi zice Tibi pe un ton serios și bate cu un deget îndoit în lemnul mesei.

Cristina îi privește lung fără să spună nimic. Se ridică de la masă, hotărâtă să plece.

— Bă, Cosmine, ai speriat fata!

— Eu am speriat-o sau tu?

— Apropo, pe tine cum te cheamă? o întreabă Tibi. Să știe domnu’ poet cui să-i dedice o poezie.

— Păi n-ați zis voi mai devreme? Fata cu pix de pe plaja din Vamă, așa să rămână pentru posteritate, încheie Cristina și se îndepărtează, mergând cu spatele câțiva pași până să se întoarcă cu fața spre drum. 

Urcă grăbită pe Magheru spre pensiunea care a ars anul trecut, dar tălpile i se adâncesc cu fiecare pas în asfalt, se scufundă în terenul nisipos de sub drum, până la glezne, peste gambe, până când genunchii îi sunt prinși ca într-o menghină de gheață, pe umeri algele îi cresc într-un strat gros de mușchi, un val o lovește în față, dar de data asta ea nu deschide ochii, povestea ei despre apa sărată de mare nu se va naște niciodată din ideile fără șir notate într-o zi pe plajă, va rămâne în urmă doar o poezie despre foc, scrisă de un poet beat, inspirată de fata fără nume din Vamă, căreia acum apa îi desface părul în șuvițe și care aude în urechi vocea hârâită a rockerului bătrân, care stă în față la Shanti pe marginea trotuarului și strigă în urma ei:

— Vezi, principessa, ți-am spus eu că marea e în partea cealaltă!

#ruxandra bancu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *