Povestire scrisă de Ramona Boldizsar, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.
Ivan dispăruse. Afară nu se luminase de ziuă când Sofia ieși bâjbâind în halat și în galoșii reci, lăsați afară peste noapte. Bătu în ușa Nadiei cu nerăbdare, strângându-și brațele în jurul pieptului și încercând să privească prin gemulețul crăpat al ușii. Vocea vecinei se auzi de undeva din spate și, în așteptarea ei, Sofia dădu din picior nervoasă, pândind în jur cei doi câini care, deși erau obișnuiți cu ea, tot o mai lătrau câteodată.
— A plecat!
Astea au fost primele cuvinte pe care i le-a spus când i-a descuiat ușa. Nadia deja știa. Dădu din cap și o invită pe vecina ei în bucătărie. Puse de o cafea la ibric. Sofia stătea pe scaun și își frângea mâinile noduroase, bătătorite. Ochii ei încercănați sugerau nesomnul, iar cealaltă deja știa că trăia cu o lipsă continuă de odihnă. Insomnii pe care și le trata cu medicamente prescrise la dispensar și pe care le lua doar când nu mai suporta. Ibricul vui și sparse liniștea, iar Nadia zâmbi încurcată în timp ce-i punea cafeaua Sofiei. Nu știa ce să-i spună.
Îl văzuse pe Ivan plecând când încă era beznă afară. La ea pe prispă era întotdeauna aprins un bec care lumina curtea, iar câinii ei lătrau să spargă poarta. Tăcură când îl auziră pe Ivan. Intră în curte și privi spre casă, iar Nadia îl pândi din geamul ușii, acolo de unde el nu o putea zări. S-a uitat lung, cu mâinile încleștate pe mânerele a două valize. Nu a zis nimic. Când s-a săturat de privit, a lăsat capul în jos, s-a întors și a plecat. A alintat câinii și a încuiat poarta în urma lui. Asta fusese. Nadia răsuflă ușurată văzându-l plecând, dar totuși intrigată de această scenă – unde se ducea Ivan la ora aceea? Poate să prindă trenul de la 5, și-a zis, poate că se ducea în vizită la băieți. Dar fără nevastă-sa? Oare se întâmplase ceva? Gândurile acestea o purtaseră în pat și spre un somn adânc fără vise. Când fu trezită de Sofia, simți că deja știa.
După două guri din cafeaua fierbinte, vecina ei își ridică fața și o privi pe Nadia drept în ochi, așa cum o făcea întotdeauna când îi vorbea.
— M-am dus să-l trezesc că voiam să taie o găină, de abia mă dădusem și eu jos din pat, dar în odaia lui era făcut patul. Mi-am zis că poate n-a venit az’noapte, dar nu l-am auzit plecând la cârciumă. Ușa de la dulap era deschisă. Valizele dispărute, hainele lui mai bune, dispărute, nu tu buletin, nu tu certificat de naștere, nu tu nimic…
Tăcu, încă uitându-se la cealaltă. Cu mâinile tremurânde, Nadia lăsă cafeaua pe masă și privi spuma din ceașcă. Pulsul ei creștea ușor, avea tensiune, dar de data aceasta inima ei încerca să-i spună altceva.
— Poate s-a dus la copii…
Lăsă sugestia să stea în aer și Sofia doar dădu din cap, parcă spunând „știm amândouă că nu poate fi vorba despre asta.” Într-adevăr, nu ar fi mers niciodată neinvitat pe capul băieților, nu ar fi vrut niciodată să-i deranjeze. Familiaritatea dintre Ivan și Sofia nu se extindea în sânul relației cu copiii lor.
— Dar oare unde să se ducă?
Continuă de data aceasta cu voce tare Sofia, dar Nadia nu avu niciun răspuns. Unde să se ducă? Toate cunoștințele lor se aflau în sat, iar puținii lui prieteni rămași din armată erau răspândiți prin toată țara. Să se fi dus acolo? Dar nu era o posibilitate pe care Sofia s-o ia în considerare. Ivan nu era genul care să meargă undeva neinvitat, plecând de acasă fără nicio vorbă. Sigur, dacă era vorba să meargă la barul din sat sau să meargă să dea la pește la balta din satul vecin, nu anunța. Însă întotdeauna îi spunea când pleca la cineva sau undeva mai departe. Era una dintre înțelegerile lor. Mai ales că Sofia nu pleca niciodată nicăieri. Se duseseră însă și vremurile când îl aștepta tăcută acasă cu masa pusă și lacrimile în gât. Nu mai erau tineri. Și totuși, unde dispăruse Ivan? Și… de ce?
Nu erau niște întrebări la care aveau să găsească răspuns în acea zi. Amintirile care le inundau mințile în acea dimineață erau și ele foarte diferite. Sofia își aminti ziua nunții și în special acel moment când lăutarii și mesenii începuseră să cânte la unison și Ivan o trăsese bine la piept și o sărutase lung. Atunci îl iubise cel mai mult.
Nadia însă își aminti un episod cu totul diferit despre o fată care nu mai exista de mult – o fată blondă, tânără, subțire, o fată care nu semăna deloc cu femeia plină și ștearsă care ajunsese acum. Era o amintire pe care o refuza de cele mai multe ori, dar care în dimineața aceasta îi pătrunse mintea fără nicio posibilitate de protecție. Își amintea bine cum o trântise pe pământ. Durerea resimțită din cauza impactului pe crengile tari. Cerul care se întrezărea printre crengile înfrunzite ale copacilor. Pădurea mirosea a verdeață și micșunele, iar gura mare a lui Ivan se contorsionase într-un zâmbet care-i spunea, Știu că și tu vrei. Îi acoperise gura cu mâna dreaptă. Țipa, dar sunetul nu părea să străpungă mâna grea și bătătorită de munca la câmp. Se zbătea, dar corpul ei nu părea să se miște. Purta încă vie umilința și durerea, și mai ales gura uscată și neputința de a mai scoate vreun sunet. Rămăsese chircită pe pământul tare cu ochii închiși și neputând nici să scâncească, cu ochii inundați de lacrimi. Se auzeau păsările ciripind printre crengi și râsetul lui Ivan când o apucă din nou de talie. Nu terminase.
Nadia scutură din cap, un gest veșnic de a-ți alunga gândurile. Nu avea nicio putere asupra trecutului. Sofia începu să plângă, iar plânsetul ei dură. Vorbele vecinei ei au fost dintre cele mai tradiționale: o să fie bine, o să-l găsim, o să mergem la poliție dacă nu vine până mâine, îi sunăm pe băieți. Cine știe ce l-a apucat, dar ai să vezi că totul o să fie bine! Când o îmbrățișă. Nadia simți mirosul familiar pe care-l asocia cu mirosul de ceapă proaspăt călită, și brațele ei au întârziat să dea drumul corpului uscat al Sofiei. Niciodată nu sperase să-l vadă pe Ivan dispărut – un gând ce nu o vizitase niciodată. În visele sale recurente din tinerețe, Ivan murea măcelărit cu un cuțit de bucătărie, oasele lui îngropate în curtea din spate și carnea aruncată la câini. Dar visele acestea fuseseră treptat înlocuite de ceva și mai surprinzător, și mai șocant – imaginea Sofiei în diferite ipostaze.
O strânse tare în brațe pe vecina ei înainte să-i dea drumul. Și când îi repetă aproape șoptit la ureche că totul va fi bine, nu mințise. În fond, poate că Ivan nu avea să se mai întoarcă niciodată.
Iar la acest gând, Nadia zâmbi.
