Povestire scrisă de Camelia Bunea, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „M-a emoționat mult această evocare senzorială a tatălui dispărut. Și mi-a oferit un insight prețios despre temperatura doliului.”
Când eram mică și tata era de serviciu la unitate, dormeam în pijamaua lui albastră cu dungi albe. O luam din dulap pe furiș și o îmbrăcam peste cămașa mea de noapte, deși mânecile îmi atârnau până aproape de genunchi. Mirosea a el și asta mă liniștea suficient cât să pot adormi.
Mi-era frică să nu moară.
Nu știu de unde apăruse frica asta. Avea puțin peste patruzeci de ani atunci și, în mintea mea, oamenii de patruzeci de ani erau încă tineri, aproape indestructibili. Și totuși, în serile în care nu venea acasă, simțeam ceva rece și greu în stomac, ca și cum lumea putea să se destrame definitiv până dimineață.
Pe noptiera din stânga stăteau mereu aceleași două cărți: „Vrăjitorul din Oz” și o colecție de povești culese din toate colțurile lumii, cu coperți cartonate albastru-indigo, pe care mi-o adusese dintr-o misiune.
Tot ce era important avea legătură cu el. Și tot ce avea legătură cu el era albastru.
Iarna, încă mă întorc involuntar în apartamentul nostru de la parter, pe care l-am lăsat în urmǎ în adolescențǎ. E suficient să bată vântul noaptea și corpul meu își amintește înaintea mea — îmi revine instantaneu senzația de frig din hol, geamurile vechi cu rame subțiri de lemn vopsite cu alb care vibrau ușor și piciorușele de dres alb umplute cu vată, cusute de mama și înghesuite în rame ca să mai oprească aerul rece, perdelele groase apretate, lumea care părea atât de mare și nesigurǎ dincolo de geam.
În serile cu Crivăț, apartamentul scotea zgomote ciudate. Țevile trosneau prin pereți, liftul hurduca până la parter și, de fiecare dată când îl auzeam oprindu-se, îmi țineam respirația o secundă înainte să fug spre ușă.
Uneori apărea râzând, cu un Kinder pe jumătate strivit în buzunarul interior al hainei militare.Alteori mirosea a frig, a fier încins și a ceva ce n-am știut să numesc decât mult mai târziu.Colofoniu.
Acum locuiesc într-un alt oraș, într-un bloc bătrân al cărui pod vuiește noaptea când bate vântul. Apartamentul e ales tot de el. Spun despre orașul ăsta că m-a adoptat, deși adevărul e că doar am învățat să-mi mut viața dintr-un loc în altul fără prea mult zgomot, am învățat sǎ mǎ redescopăr în locuri noi și, mai ales, sǎ merg împotriva curentului.
În dimineața aceea de decembrie ningea dens și liniștit. Zăpada făcea orașul să pară mai curat decât era. Când am ieșit cu gunoiul, doi bătrâni se chinuiau pe scară să lipească un fir la panoul electric. Se urcaseră pe niște scăunele șubrede și mirosea puternic a cositor încins.
Mirosul m-a lovit atât de repede încât aproape am amețit.
Pentru o clipă l-am văzut pe tata în fața unei mese de lucru din hangar, cu lumina albă căzându-i direct pe mâini. Ținea pistolul de lipit cu o precizie calmă care, atunci când eram mică, mi se părea aproape magică.
Credeam că poate repara orice. Viața, durerea, moartea.
Poate tocmai de asta moartea lui mi s-a părut atât de absurdă.
În dressing, costumul lui încă miroase a ulei de motor, pilitură de fier, fum de țigară și colofoniu. Un amestec industrial care pentru oricine altcineva nu ar însemna nimic. Pentru mine înseamnă mereu acasă.
Când mergeam cu el la muncă, plăcile electronice mi se păreau niște tăvi uriașe pline cu bomboane colorate. Dacă mijeam suficient ochii, condensatorii și rezistențele deveneau dropsuri împrăștiate la întâmplare.
Îmi plăcea să-l privesc lucrând fără să-l întrerup. Aveam senzația că există oameni care țin lumea întreagă în funcțiune fără ca nimeni să-i observe vreodată cu adevărat, iar el era unul dintre ei. Hangarele imense, libertatea de pe pistǎ, avioanele aliniate ca niște soldați de fier ascultători, doamnele de la popotǎ care îmi făceau toate poftele, pauzele în care ne mâncam sandvișurile în lizierǎ, merele pădurețe și tufele de mur, ziua în care i-am zis comandantului sǎ nu mai țipe cǎ e cel mai chel din camerǎ — toate mi se deruleazǎ ca un lungmetraj pe fast-forward.
În primii doi ani după ce a murit, încă îmi venea instinctiv să-l sun. Voiam să-i trimit poze cu zăpada, cu blocurile comuniste din oraș, cu câinii care dormeau iarna lipiți de caloriferele magazinelor. Când aud avioane, mǎ uit instinctiv pe cer, deși el nu se uita. Le știa dupǎ zgomotul motoarelor, închidea ochii și apoi îmi zicea ce avion e.
Uneori încă îmi surprind mâna mișcându-se spre telefon. Nu i-am șters numărul, deși abonamentul este dezactivat. Credeam că doliul vine ca o revelație mare. De fapt vine ca mirosul. Intră în lucruri și reapare când se încălzește puțin aerul, când zboarǎ un avion mai jos, când te aștepți mai puțin.
La un moment dat, cineva mi-a făcut cadou o lumânare parfumată de la Zara Home. Scria pe etichetă something blue și mirosea vag a vanilie și lemn dulce.
Am aprins-o o singură dată.
După câteva minute am stins-o și am deschis geamul.
M-am gândit că generația noastră încearcă să recreeze artificial tot ce generațiile dinainte ar fi vrut probabil să uite: fum, lemn ars, tutun, garaje, ploaie pe asfalt încins.
Dar nimeni n-o să facă vreodată lumânări care miros a hangar.
Nimeni n-o să vândă miros de colofoniu și ulei de motor.
Când m-am întors în cameră, am rămas câteva secunde cu mâna pe ușa dressingului.
Pe sub husă, costumul lui era încă acolo. Moartea nu pleacă nicăieri, doar intră în țesături, în lemn, în obiecte. Ca mirosul de colofoniu.Trebuie doar să încălzești puțin aerul ca să reapară.
