Povestire scrisă de Antoaneta Zaharia, aleasă de Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 16 mai 2021, la tema „o proză scurtă care să se desfășoare simultan pe 2 planuri paralele”.
Femeile au plecat pe drum, cu lumânări și candele roșii. Dinspre grădini venea miros de liliac înflorit. Seara era calmă, fără pic de vânt și nici friguroasă nu era, tocmai bine. Un pulover și un batic, ori o căciulă, erau suficiente. Ramona se uita fericită la maică-sa și se lăsa învăluită de aerul ei de părinte. Mergeau alături, așa cum își dorise dintotdeauna: să nu facă neapărat lucruri însemnate, doar să stea în preajma ei. Și totuși atât de rar a putut să împartă același spațiu cu femeia aceasta acum subțiată de vreme și adusă de spate, cu un cap mai mică decât ea.
— Ți-e frig, mamă?
— Nu! E gros pulovărul ăsta!
— După ce luăm lumină mergem și la cimitir să punem lumânări.
— Mergem.
Până la biserică, își amintea de când era copil, drumul era tare lung, dar acum, cu pașii mari de adult, biserica își înălța turla peste acoperișul caselor numai la două străzi distanță. Poteca pietruită scrâșnea sub tălpi, un bec lumina gălbui arcadele de var în spatele cărora se ghiceau picturile prelungi ale sfinților. Lumea intra aplecându-se, iar Ramona realiza că mamă-sa umbla de ceva vreme ca și cum ar fi pășit numai pe sub bolți albite.
Bunul privea cerul de pe bancă, printre frunzele caisului cu fructe mici cât unghia. Aștepta.
Tare am îmbătrânit, se gândea, a trecut viața ca un vis, un vis despre mine și tinerețea mea. A lăcrimat și și-a șters colțul ochiului cu degetele noduroase, rigide.
Bunul nu se plăcea cu părul alb, de aceea purta mereu ochelari de soare, ca să se ascundă bine de ceilalți și de el. Corpul acesta neputincios, plin de boli, care nu mai ținea la băutură, care nu mai știa să urineze, care îi trimitea junghiuri de cuțite în spinare, abia îl mai purta pe picioare nesigure, cu monturi dureroase. Prin urmare nu mai era interesat să-l îngrijească. Haine noi nu mai cumpăra, purta aceiași pantofi de pânză albă luați din piață de la bulgari și iarna nu pleca nicăieri ca să merite să mai se dea banii pe ghete ori pe cizme. I-au luat copiii un costum la un moment dat, dar și atunci l-a acceptat mai mult de gura lor. L-a pus în dulap. În sinea lui știa că nu va mai fi ocazia să poarte un costum de haine atât de elegant. Poate în cosciug e bun, a râs.
Privind printre ramurile joase de cais spre cer, vedea chipul bărbatului cu brațe puternice, campion la box categoria Cocoș, cu părul negru, ondulat și o pornea pe urma lui, ca un detectiv, aliniind anii ca-n armată, restabilind firul evenimentelor, adunând din albumele minții fotografiile cu oamenii întâlniți, femeile pe care le-a iubit și pe cele pe care le-a disprețuit, bărbații care i-au fost prieteni prea puțin timp înainte să-i devină dușmani.
În tinerețe, când îl apuca dorul de ducă, suna de la telefonul fix, cu o cafea înainte, din bucătărie, după ce amândoi copiii adormiseră ca să fie odihniți pentru școală, iar nevasta, de undeva de prin casă, evita să-l mai deranjeze: Ce mai faceți, scumpă doamnă? Privesc la chipul tău cu formă de genune… și de aici continua să recite entuziasmat poezia scrisă de el pe când mai avea multe file albe în carnețelul de poezii. Semna Ștefan Irma, visa să ajungă poet, ori actor, în niciun caz să ducă copii la școală, ori să facă teme cu ei. De fapt nici nu știa în ce clasă sunt exact, dar la final de an voia să meargă la serbarea de închidere a școlii, pentru că sigur unul din ei venea acasă cu o coroniță de premiant. Observase de-a lungul timpului că mai mult fata era cea care-l făcea să meargă mândru, pocnindu-și pantofii pe mijlocul străzii, drept, cu cămașa descheiată, ținând într-o mână de sfoară premiul cu cărți, prostindu-se purtând coronița de flori lăsată pe-o ureche, zâmbind amabil și răspunzând cu umor doamnelor cu care intra foarte ușor în vorbă.
Petele maronii de pe brațe îi aminteau cât de bătrân a ajuns. Nu era nicio scofală cu bătrânețea. Nicio scofală. S-a ridicat ușor și a intrat în garaj. A deschis ușa mașinii argintii și s-a pus la volan. A pornit motorul. Câte călătorii n-a făcut! A înconjurat țara de la est spre vest și invers, a mers până unde se agață harta în cui, în fiecare an, a pescuit în deltă și s-a plimbat cu șalupa pe Dunăre. Ce mai petreceri se organizau de fiecare dată când ajungea într-un oraș nou! Șefii de restaurante scoteau pe masă tot ce aveau mai bun: pește și jumări și brânză și țuică. Cântărețele erau frumoase și miroseau a trandafiri.
A dat drumul la radio. Muzica a început să curgă din cd-ul pe care-l tot asculta. Tinerețea, bărbăția, vigoarea deslipeau trupul în fâșii, țâșneau la suprafață eliberate, plutind pe valul muzicii, inundând Dacia Logan pe care prea puțin a mai putut s-o conducă, vălurind agile peste ferestrele deschise, înălțându-se prin aerul greu al serii precum algele din acvariul lui cu frunze înguste și lungi.
— Hai să ducem și la morminte! a spus Ramona.
— Hai!
Ici colo, o luminiță licărea peste cozonacul de pământ durduliu, împachetat bine, ornat cu garofițe, narcise albe, crăițe dantelate ca ciucurii de macrame pe care mama îi avea agățați de butoanele aurii ale bibliotecii. Oamenii pășeau cu grijă printre mormintele înghesuite, fără alei, luminînd cu lumânările fotografiile ruginii prinse în marmura crucilor.
— E greu în cimitir! a spus mama. E greu. Uite, acolo e Doinița, o fată, profesoară, am fost colegă la școală când făceam naveta cu bicicleta. Împărțea în pauză cu mine ce primea de la copii. Flori, ouă roșii, pâine caldă. Când vin îi aprind și ei o lumânare, a murit singură, săraca, nu s-a căsătorit.
Bătrâna a respirat adânc și a șters cu palma ovalul fotografiei în care o femeie zâmbind, cu fustă neagră plisată, stătea pe scaun lângă un bărbat cu vestă ce-și ținea mâna pe umărul ei.
— Mămica, a rostit subțiindu-și vocea. A murit când aveai tu trei ani.
— Îmi amintesc.
Prin gaura timpului puteai să umbli, ca o cârtiță. Imaginile săltau vii, luminând cu marginile aurii noaptea din cimitir. Putea să intre iar în trupul de copil, cu palma întinsă, în fața patului cu tăblia întunecată, cu ferestrele acoperite cu hârtie albă până la jumătate, cu pereții spoiți cu vernil de parcă ar fi intrat într-un hambar cu iarbă, în care, bătrâna din pat, la fel de slabă și osoasă ca mama de acum, i-a pus doi cercei cu bani de aur pe care și i-a scos în fața ei din urechi.
— Nebunul satului! a început să râdă mama.
— Am crezut că sunt neamurile lui! a pufnit și Ramona, din nou prezentă, privind spre poarta cimitirului de unde răzbătea o voce gălăgioasă de bărbat.
— Nu, părinții lui trăiesc. Nu e așa bătrân, e de-o seamă cu tine. A fost călugăr, dar a fugit de la mânăstire.
— Am crezut că sunt bunicii lui, ori cineva din familie!
— Așa face de Paște! Vine cu roaba plină de lumânări și pupă toate crucile.
— Ce nebun! Și aprinde lumânări la toți?
— La toți!
— Tot anul vine la biserică, păstrează toate lumânările de pe la pomeni și de Paște vine cu roaba plină. Toată lumea îl așteaptă. Pupă crucile și îi binecuvântează pe toți. Face niște semne cu mâinile, el zice că deschide porțile cerului și le zice la morți: hai, urcați, vă așteaptă Dumnezeu!
Cu lumini pâlpâind peste tot, cimitirul căpăta un aer jucăuș. Mergând prin labirintul mormintelor, Ramona asculta șoaptele oamenilor, prindea frânturi de cuvinte, vaiete scurte.
La întoarcere s-au ținut de braț. Mama avea un miros anume, al ei.
— Crezi că a băut?
— Bunul? a început să râdă Ramona. A zis că e cuminte, mai sunt și copiii acasă… Nu cred!
— Hai, mai repede! a zâmbit și mama pe întuneric, schimbând candela roșie dintr-o mână în alta.
Când au intrat grăbite în curtea casei, Bunul țipa în spatele grădinii. S-au oprit preț de o secundă ca să înțeleagă ce spune. Un zgomot de împușcătură le-a zvâcnit deodată în piepturi.
— Mai are pușca de vânătoare?
— Mai are!
S-au repezit alergând în spatele casei, spre grădină, de unde veneau voci de bărbați.
Bunul ținea pușca îndreptată spre curtea vecinului respirând greoi, călcând în picioare un lujer gros de viță de vie înmugurită.
— Ce-ai făcut, omule? De ce-ai rupt via? l-a întrebat mama, punându-și palmele pe cap și privind planta înfășurată ghem și strivită la pământ.
— Eu? a țipat bătrânul. Eu? Nenorocitul ăsta! Că toți sunt proști și haini la suflet! Ăsta! Nemernicul ăsta a tăiat vița, că, zice, e vița lui, că are rădăcina la el, chiar dacă s-a întins la noi. Și a tăiat-o nenorocitul din gard! Adineauri! Că, cică, are rădăcinile la el și ia apa de la el degeaba dacă face strugurii la noi. Auzi, ce nenorocit! Te împușc, bă! a urlat bătrânul și a tras spre nucul din curtea vecinului sfâșiind aerul.
— Potolește-te, tată, să nu împuști pe cineva! a strigat și Ramona.
— Îl omor pe nenorocitul ăsta! Auzi, să taie vița care era plină de muguri din curtea mea! A intrat în curtea mea ca să taie toată vița, că vine prin gard de la el și că-i consumă apa degeaba și-i rupe gardul?! Păi futu-ți mama mă-tii de ticălos, te împușc, bă! Proști! Două clase ca trenu!
— Tată, hai în casă, că sperii și copiii dacă mai tragi cu pușca, vine poliția în noaptea de Paște! Hai în casă, te rog frumos, l-a prins Ramona de braț șoptindu-i calm și ferm, întorcându-l de la gard. Hai, te rog frumos, nu te pune cu un nenorocit, nu merită.
— Auzi la el, e vița lui că are rădăcina la el și face ce vrea cu ea. Păi bine, mă, jigodie de om, nu ai văzut că e plină de muguri? Nu ai văzut că era deja legată pe firul ăsta de mămica. Zii, măi, mamă, nu am dreptate? s-a oprit bătrânul ca să se sprijine cu mâna de pereții casei și să-și regăsească echilibrul.
— Ai, da nu mai face scandal și de Paște, te rog frumos, că nu mai pot nici eu. Ai zis că nu bei și ești praf! Îmi pleznește ceva în cap și ați terminat cu mine! Hai în casă și te potolește! E și Ramona cu copiii. Nu putem să fim și noi cu toții în liniște…
Bunul a intrat în casă, s-a așezat la masa din bucătărie, respirând greu, înjurând.
— Pune-mi și mie, măi, mamă, o țuică!
Femeia l-a privit pe sub sprâncene strângându-și buzele și a luat un pahar mic din dulap, apoi, după ce a întors capul rapid spre bătrân a scos din spatele bufetului o sticlă de țuică.
— Hai, că nu am văzut unde-ai pitit-o! a spus binedispus Bunul, ștergând cu palmele fața de masă. Băieții nu s-au trezit, dorm de la zece. Hai noroc și Hristos a-nviat!
— Adevărat a-nviat! a spus și mama.
— Tu nu bei un păhărel? Și tu, Ramona?
Femeile și-au pus și ele un deget de țuică și au ciocnit paharele mici, cu pereții groși, zâmbind.
— Ia zi, tată, ce-ai mai făcut?
— Tăticule! L-am prins cu mâna prin gard de gulerul cămășii și i-am aplicat numai un pumn în figură, l-am dat instantaneu cu roțile în sus!
— Și pușca de ce-ai mai scos-o?
— Că sună la gineri-su la primărie… Zic: sunt nebun cu acte! Acum ți le arăt! Am stat la balamuc! Nu te pune cu mine! Vă împușc pă toți și eu scap, că am documente.
Bunul s-a dus la culcare cuminte, fără să mai comenteze. Femeile au ieșit afară pentru o ultimă țigară înainte de somn. Noaptea își revărsa răcoarea de liliac peste acoperișurile caselor de pe ulițele neasfaltate. Zburau bufnițele înapoi în nucul vecinului.
— Și sărută toate crucile și aprinde lumânări la toți?
— La toți.
