10 iulie , 2012

DE VORBĂ CU DACIOȚII

Dacioți până-n Mongolia = Iulian, fost publicitar, Alexandru, fotograf şi aventurier, şi Nicu, biciclist şi actual corporatist. Ei vor merge cu o Dacie 1310 până în Mongolia, în cadrul raliului umanitar Mongol Rally 2012.

Discuția noastră pornește de la formă (Dacia, Miorița) și ajunge la fond (ajutorul umanitar). Iată o ocazie să-i cunoașteți mai bine pe băieți și să aflați cu ce scop încep ei călătoria asta.

Interviu realizat de Magda Bunea.

 

–          Plecaţi să faceţi o poveste să fie adevărată. Care-i povestea?

Alex: Este  povestea noastră, povestea Mioriţei şi povestea Daciei 1310.

–          Cum o să fie ea, povestea, diferită când vă întoarceţi?

Alex: Păi, plecăm cu un ambalaj şi, când ne întoarcem, o să aibă un conţinut.

–          Proiectul vostru se numeşte „Dacioţi până-n Mongolia”. De ce nu „Dacioţi mioritici până-n Mongolia”?

Iulian: „Dacioţi” ne reprezintă, este maşina poporului. „Free Mioriţa” este numele  proiectului, deci suntem mioritici, dar altfel: noi mergem până acolo ca să conturăm povestea, să îi dăm vlagă, să o însufleţim, să ne împotrivim fatalismului mioritic.

Nicu: Noi încercăm asta de câţiva ani buni prin diverse acţiuni umanitare pe care le-am organizat. Pot să zic şi nişte exemple: împădurire, în judeţul Călăraşi şi apoi în Baia Mare, acţiuni de deszăpezire în Buzău. Şi prin astfel de iniţiative ne rupem de ceea ce ne reprezintă pe noi ca popor. Să punem mâna şi să facem treabă, să nu mai aşteptăm să facă alţii.

–          „Free Mioriţa” înseamnă Mioriţa liberă sau Eliberaţi Mioriţa?

Iulian: Înseamnă ce vrea fiecare – asta e frumuseţea proiectului, că pot participa oameni cu abordări diferite, dar călăziţi de câteva idei principale. Deci „Eliberează-te”, „Elibereaz-o pe Mioriţa”, fiecare cum simte. Important e ca fiecare să acţioneze – cu noi, cu alţii, singuri – dar să nu stea pe loc.

–          Voi o să duceţi o Dacie până în Mongolia – clar, nu staţi pe loc.

Iulian: Da, am scapat-o din ghearele REMAT-ului şi acum iese prima dată din ţară…

–          Pe portiera din spate apare şi Mioriţa, dar aşa cum e desenată în logo-ul vostru botul ei e în sens opus botului Daciei! Se opune?!

Alex: Nuuuuu, depinde pe ce parte te uiţi. Ea e urcată deja. Trebuie văzut în 3D, nu 2D, cum e logo-ul.

–          Câte piese sunt într-o Dacie, ştiţi?

Alex: Multe! Nu se ştie exact, pentru că fiecare daciot are numărul lui de piese, pentru că fiecare mai pune sau mai scoate ceva de pe Dacie. De obicei, pune!

Iulian: Acesta e farmecul Daciei, că în momentul ieşirii din fabrică fiecare Dacie e unică: luftul de la uşă sau lungimea chederului nu o să le mai găseşti la alta. Deci fiecare Dacie este absolut unică din facere! Şi apoi devine… şi mai unică – să zic aşa – prin brizbizurile pe care le adaugă fiecare.

–          Deci Dacia asta roşie, cu Mioriţă, e o maşină mult mai personală decât orice 4×4 comandă specială!

Iulian: Categoric, şi chiar ne gândeam ca povestea ei să continue şi în Mongolia. Toate maşinile vor fi vândute acolo – banii vor merge la Lotus Children, fundaţia de acolo care se ocupă de copii. Dar ne gândeam că ar fi frumos ca persoana care o cumpără să o păstreze – domnule, e singura Dacie din Mongolia, au adus-o nişte nebuni, au pregătit-o. Ia să o folosim să străbatem Podişul Mongoliei – şi ar personaliza-o şi ei, după gustul sau nevoile lor.

Alex: Dacă nu vom mai putea participa la anul la Mongol Rally, sigur vom trimite nişte piese prin ceilalţi participanţi, ca să funcţioneze mai departe. Oricum, nu prea sunt piese de Dacia pe acolo, şi utilizatorii vor trebui să improvizeze foarte mult şi ea o să devină din ce în ce mai personalizată!

–          A făcut vreunul din voi o Dacie să meargă, stricată fiind, fără să o ducă la un garaj?

Iulian: Măi, eu, da, dar nu ştiu ce i-am făcut! La Dacie tocmai asta e chestia cu povestea ei: te uiţi în ea, tragi de un cablu, dai cu ciocanu în ceva, pui două fire. Acum, ai un număr scurt, îţi iau maşina, plăteşti factura şi ai terminat. Cu Dacia relaţia era mult mai personală, cu dezavantajele de rigoare, dar tocmai acesta e farmecul că poţi schimba tu ceva – ca şi atunci când e vorba de relaţia cu o femeie, cu un bărbat.

–          Ce credeţi că nu se strică  niciodată la o Dacie?

Nicu: Spiritul!

–          Şi la români?

Nicu: Tot spiritul.

–          Deci, clar, e maşina românilor.

Alex: Păi Dacia a făcut ţara asta, Dacia aşa cum era, şi Aro. Ele au construit ţara, au dat posibilitate de mişcare, de transport, de tot. În alte ţări, erau tot felul de maşini, pentru diverse activităţi. Aici, Dacia a servit şi ca taxi, şi ca limuzină, şi ca transport marfă, transport pasageri, transport baloturi – găsim pe Internet fotografii cu Dacia care transportă orice! Românul şi-a trăit viaţa în Dacie, de când s-a născut până când a murit.

Iulian: Dacia era maşina românului de rând, dar şi a nomenclaturistului, singura diferenţă era numărul – ăia din partid aveau numere scurte – şi culoarea, ale lor erau negre. Dacă altcineva voia neagră şi o vopsea i se spunea , băi, nu ai voie neagră!

–          Faptul că Dacia voastră e roşie e dinadins, să vă ajute să parcurgeţi un traseu prin ţări care au fost mai ales „roşii”?

Alex: Nu, a fost o întâmplare. Pe de altă parte, ţările acelea au fost şi sunt mai ales verzi.

Iulian: Zic să le spunem cititorilor noştri că verzi înseamnă musulmane.

Alex: Cred că cei care citesc Revista de Povestiri ştiu că la asta m-am referit. Şi, e altfel, nici în Rusia nu cred să mai fie ceva „roşu”. Dacă ne referim la ruşii ăia adevăraţi, de dincolo de Urali, din Siberia, unde iarna sunt minus 50 de grade, ăia sunt ruşii adevăraţi.

Iulian: Eu sunt foarte atras de steaguri, cred că orice steag spune ceva despre poporul care îl are. Şi cred că roşul e singura culoare care e apropae în orice steag – culoarea de legătură cu celelalte. Cred că doar Kîrgîzstanul, Tadjikistanul şi Kazahstanul nu au roşu în drapel.

Alex: Revenind la culoarea maşinii – a fost pur şi simplu o întâmplare. Înainte să găsim noi o dacie, l-am rugat pe nea Ion să ne dea o maşină să facem o şedinţă de prezentare a ideii noastre. Noi am postat imaginile pe pagina noastră şi când a văzut ce succes are maşina lui, nea Ion s-a lăsat convons şi ne-a vândut-o.

–          Dacia o lăsaţi acolo. Dar Mioriţa – o aduceţi înapoi?

Iulian: Eu cred că fiecare popor are oaia lui, ori Mioriţa, ori oaia neagră…

Alex: Noi vrem să ducem spiritul acesta al baladei Mioriţa acolo şi să-l îngropăm acolo, să lăsăm acolo fatalismul mioritic. Dacă am putea să ducem de aici cât mai mult din spiritul acesta ar fi foarte bine: cât mai mulţi din ţara asta să nu mai simtă chestia asta cu „nu putem”, „nu se poate”, „merge şi aşa” – toate astea, deci spiritul mioritic să îl lăsăm acolo.

–          Dar de ce credeţi voi că a ales românul oaia să se ocupe de posteritatea lui? De ce nu alt animal? Din punctul de vedere meu de vedere, oaia este un animăluţ foarte exact!

Alex: Păi, oaia e un animal care e legat de acest popor de mii de ani. Cred că astea – caii, vacile – sunt aduse pe aici mai târziu.

Nicu: Cred că oaia a fost multă vreme cea care asigura hrana – deci era o prezenţă esenţială în viaţa românilor.

Alex: Nu ştiu dacă au folosit-o şi la tracţiune – dar a fost foarte utilă. Le-a ţinut de cald, le-a ţinut de frig, de foame – şi de companie, că atunci când eşti pe vârful muntelui, cine sunt prietenii tăi? Oile!

–          Practic, era alegerea corectă: era cea mai de încredere fiinţă.

Nicu: Da. Noi asta vrem să scoatem în evidenţă ducând oaia în Mongolia, că ea a fost cea care a tras semnalul de alarmă spunându-i ciobanului, dar românul nu a făcut altceva decât să o ignore. Asta înseamnă Free Mioriţa.

Iulian: Da, conceptul e foarte generos, mie mi-a plăcut din prima clipă, şi profit de ocazie să îi mulţumesc lui Cătălin Rusu, de la Rusu şi Borţun, că ne-a ajutat. Noi eram destul de prinşi – fireşte, şi povestea noastră e mioritică -, am fost doar doi la început, apoi au apărut mai mulţi în proiect şi simţeam că ne lipseşte ceva. Aveam un conţinut fain, o poveste faină – şi noi suntem faini, ca să zic aşa – dar nu aveam o formă pentru toate astea. Şi a apărut Cătălin cu chestia asta, Free Miorița – şi ne-am dat seama că e foarte potrivită. Şi vedem asta pe măsură ce înaintăm cu proiectul, şi vor urma şi alte proiecte şi se vede că e o idee foarte generoasă, e adaptabilă.

–          Voi aţi hotărât să mergeţi trei ca să modificaţi şi în acest  fel mitul, în sensul că vă întoarceţi toţi trei, nu?!

Alex: Ha-ha, nu, inţial eram doi, apoi am fost chiar patru.

–          Şi dacă o să vă bântuie?!

Alex: Nu, pe mine nu mă bântuie nimic, nici Mioriţa, nici pisica neagră, nici pisica albă…

–          Dar pisica mov?

Alex: Pisica mov nici atât, dar sperăm să vină cu noi, să fie o prietenă a ursului!

–          E motan!

Alex: A, da!, atunci o să fie doar bărbaţi în maşina asta: ursul, motanul şi trei dacioţi!

Iulian: Oricum, dacă începem să facem aşa poveşti, că erau trei ciobănei, uite, până la urmă am rămas trei care mergem, asociaţia pe care am înfiinţat-o ca să asigurăm cadrul juridic se numeşte „Trei” – că am zis să poată oamenii să ne ajute, cu 2% cu posibile donaţii de la sponsori – pe care le aşteptăm încă! Şi, nu în ultimul rând, dacia asta are trei prezoane – că era o problemă, că nu putea ieşi altfel din ţară. Şi acum în maşină vom avea trei prieteni: Molo are ursul, şi eu am un animăluţ Copilu, şi Nicu ia motanul –  că uite, are tricou mov azi! – deci, uite că se leagă cumva toate.

–          Ce e cel mai ciudat lucru pe care îl luaţi la voi?

Nicu: În afară de ursul lui Molo?! Păi, poate fi combinaţia asta de noi trei.

Alex: S-ar putea să fie la un moment dat explozivă!

Iulian: Ne-am gândit la un moment dat să luăm nişte foi A4 cu balada tradusă în engleză. E greu de înţeles, dar ar fi o cale să explicăm cum e cu mitul, că oamenii pe lângă care o să trecem vor fi  curioşi când văd maşina cu logo-ul.

Alex: Ne-ai întrebat ce lucruri ciudate luăm cu noi. S-ar putea ca multe lucruri pe care le luăm să li se pară ciudate celorlalţi, şi invers. Ce nu va lipsi la noi va fi tricolorul. Nu a lipsit niciodată la iniţiativele noastre. Nu ştiu dacă or să aibă drapele celelalte echipe. Asta nu e un lucru ciudat sau ieşit din comun – drapelul ţării tale.

Iulian: Măi, este! Ai văzut că în general toată lumea îl arborează la un meci de fotbal sau când iese din ţară. În rest, nu prea i se dă atenţie, deşi aici e casa lui, ca să zic aşa.

–          Câte acţinui din astea ca a voastră credeţi că sunt necesare pentru ca poporul român să schimbe ceva?

Alex: Cred că una de fiecare persoană! Nu trebuie să ajungi până în Mongolia ca să faci ceva. Poţi să mergi 10 m în faţa blocului să faci ceva. Poţi să faci lucruri începând cu tine, cu cei apropiaţi, cu locul în care stai tot timpul, cu oraşul tău.

Nicu: De fapt, ceea ce vrem să facem e să transmitem un mesaj. Destinaţia noastră nu e neapărat Mongolia, pentru eliberarea oii. Ne folosim de acest raliu pentru că atingem partea umanitară, dar atingem şi pentru noi zona asta de aventură care e foarte importantă – toţi trăim pentru aventură -, şi atunci e direcţia potrivită să transmitem şi un mesaj de alarmă. Tragem semnalul!

Alex: Proiectul acesta nu e o aventură în sine, proiectul acesta are un scop clar umanitar. Maşina este donată unei asociaţii care are grijă de copiii de acolo – Lotus Children -, noi vom dona o sumă importantă în bani către acei copii.

Iulian: Organizatorii sunt din Anglia, suma e de minim 500 de lire sterline. Dacă găsim un sponsor generos, suma va fi mai mare, desigur.

Alex: Participanţii trebuie să se implice şi în obiective umanitare şi în ţara lor. Astfel noi sprijinim copiii bolnavi de cancer de la spitalul Marie Curie prin asociaţia Beneva a lui Iulian Văcărean. Chiar săptămâna trecută am fost şi am vizitat aceşti copii. A fost foarte greu pentru noi, dar am vrut să îi cunoaştem, să ştim pentru cine mergem acolo. Şi am văzut copii într-o stare foarte gravă.

Iulian: Eu nu am rezistat foarte mult timp, deşi am trecut prin multe în viaţa asta. Dar e foarte ciudat: eu, de exemplu, la şapte-opt ani am avut mâna ruptă, la nouă, am avut umărul dislocat. Mergi la spital, te tratează şi ai ieşit în câteva zile. Sau vezi un om de 60-70 de ani în spital, mă rog, e oarecum normal, unde să fie, la discotecă?! Dar când vezi copii de doi, trei, cinci, şapte ani care au o experienţă continuă şi lungă cu spitalul, umblă cu branule în mână, le cade părul de la tratament, au ochii duşi în fundul capului… Tratamentul lasă urme asupra corpului şi minţii, mai ales… Mi s-a părut foarte dureros…

Nicu: Acolo se învârte toată viaţa lor. Spitalul e casă pentru ei. Asta e extrem de dureros…

Alex: Vrem cumva prin acţiunile noastre să încurajăm pe cei care vor să ajute şi prin intermediul nostru să ajungă banii la aceşti copii. Noi nu avem nevoie de mulţi bani să ajungem acolo – nu stăm în hotel, nu o să mâncăm la restaurante. Dar vrem să strângem o sumă importantă de bani pentru aceşti copii.

–          Importantă e şi relaţionarea cu ei…

Alex: Da, uite, eu am împlinit 40 de ani când am lansat proiectul. Şi am vorbit cu Iulian Văcărean de la Beneva, era şi ziua lui un pic mai devreme. Şi am spus clar prietenilor că la vârsta asta nu mai vrem nimic, să aducă jucării pentru copii şi haine. S-au strâns multe şi am fost cu ele în două comunităţi foarte sărace din Argeş – la Cetăţuia şi la Nămăieşti. Şi am împărţit totul acolo – am fost cu patru Dacii la fel ca asta. Şi restul le-am dus la o mănăstire, urmând ca măicuţele de acolo să le împartă la oamenii nevoiaşi din zonă. Astfel de lucruri face Free Mioriţa.

–          Foarte faină ideea asta, să-i zicem „ziua mea pentru ziua ta”.

Iulian: Da. Am mai dus lucruri la un orfelinat din zona Jilava, pentru copiii romi din familii cu probleme materiale sau familii dezorganizate. Copiii nu mai au un sentiment de apartenenţă la familie. Asociaţia Matias a făcut o grădiniţă şi încearcă să suplinească asta, şi noi am fost cu o maşină plină de jucării pentru copiii de acolo, pe 1 iunie.

Alex: S-ar putea să nu iasă foarte vesel acest articol. Se încheie într-o notă serioasă. Foarte multă lume a zis „a, ce mişto, mergeţi la plimbat, cereţi bani ca să vă daţi cu o Dacie”. Şi am încercat să explicăm că nu facem lucrul acesta pentru noi, că dacă vrem să ne distrăm mergem în Vadu, mergem pe munte. Mergem până acolo şi pentru noi, să cunoaştem altă lume, să vedem ce înseamnă Asia Centrală – să aducem către cei de acasă lucrurile şi cultura de acolo, prin intermediul site-ului nostru, al tuturor materialelor pe care le vom transmite de acolo. Dar mergem în primul rând ca să atragem atenţia că e nevoie să facem ceva şi că putem face ceva pentru oameni.

Acum că știi despre ce e vorba și vrei să-i ajuți pe dacioți, există variantele:

  • Donații în contul Asociației Trei RO42CECEB10130RON3147479, deschis la CEC Bank Agenția 1 Mai București, C.I.F. 29953226
  • Dacă ai prieteni care crezi că ar dona, vorbește-le despre proiect
  • Banner pe blogul tău
  • Un like să vezi ce fac băieții pe drum

Cât despre Motanov, el va pleca împreună cu dacioții spre Mongolia și va rămâne acolo cu micii mongoli, în formă pufoasă (mulțumim, Mathilda):

Mulțumim, Magda, pentru întrebări și dacioților pentru răspunsuri!

Comentarii facebook:

1 comment

Dă-i un răspuns lui BAD Rally | Revista de Povestiri Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *