Povestire scrisă de Mihai Cacior, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 13 aprilie 2025, la tema: „o povestire inspirată din unul dintre cele două citate date”. Citatul ales de Mihai Cacior: „I don’t want realism. I want magic.”- A Streetcar Named Desire, Tennessee Williams.
— Totuși, ce fel de nume e ăsta? m-a întrebat ea deodată.
— Nu știu, măi. Nu trebuia să ți-l spun. Cred că mama era fumată când mi l-a dat.
— Pe ea cum o cheamă?
— Maria.
Ilinca a încuviințat de parcă asta explica totul. Și-a rulat o țigară și s-a aplecat deasupra manualului de psihologie. Nu mai era cel în germană. Renunțase la Viena după patru încercări eșuate. Învăța pentru admiterea la Universitatea din București.
Era o dimineață întunecată și răcoroasă, binevenită într-o vară caniculară. Rondul cu statuia lui Mihail Kogălniceanu avea nu mai puțin de patru cafenele, a ei fiind cea mai goală. De-asta îmi beam cafeaua acolo. De-asta, dar și pentru că Ilinca mă aștepta mereu cu un cappuccino cu irish cream.
A început să bată vântul. Ilinca a pus pachetul cu filtre în manual și l-a închis. Ținând țigara între buze, a scormonit în geantă până când a scos o bandană portocalie. Și-a strâns părul vâlvoi într-o mână și cu cealaltă a încercat să-și pună bandana. A reușit într-un final, dar câteva șuvițe îi atârnau pe frunte, deși nu păreau să o deranjeze. Apoi a început ploaia. Încă ploua când am ajuns acasă în garsoniera cu vedere la Piața Mihail Kogălniceanu, care nu părea neapărat mai mică de când s-a mutat Ilinca cu mine.
*
Cu cât refuzam mai mult să-i spun numele meu mic, cu atât Ilinca devenea mai curioasă. Nu contau încercările mele de a vorbi despre orice altceva. Învăț pentru admitere, îmi spunea ea. Vreau să merg la psihologie, la Viena. E cumva un nume unguresc? Nu-i prima oară când dau. A treia e cu noroc, nu? Deci e un nume urât. Boțogan? Bâlbâiașu? Nu începe cu „b”? Vezi că într-o săptămână va trebui să-ți găsești pe altcineva să-ți facă cafeaua, domnule. Am admiterea, apoi auf wiedersehen România! Ain’t gonna miss ya’! Deci poți să-mi spui numele. Secretul tău e în siguranță cu mine. Coțoian? Nu, e Căcan! Căcan Antonescu! Ah, e cu „dr”, nu cu „t”. Bine, domnule An-dro-nes-cu. Deci, nicio relație cu răposatul? Nici nu pot să zic că a fost o decizie. Vreau la psiho, practic, de când m-am născut. Mereu am fost interesată de domeniu, mă rog, fie vorba „domeniu”, dar de mică eram interesată de oameni. De ce fac ceea ce fac. De ce nu pot să facă ce vor, de fapt, să facă. Înțelegi tu. Nu m-aș vedea la nicio altă facultate. Nu te cheamă cumva Adolf, nu? Zici că n-ai niciun bunic cu carieră militară? Sau niciun tată? Glumesc și eu, măi, nu mai face fața aia. Să știi, mie-mi plac tipii mai în vârstă. Mi se pare că mă înțeleg mai bine cu ei. Adică față de puștanii de vârsta mea, n-ai ce vorbi cu ei. E Dudu, nu? Să nu-mi zici că nu-i nici cu „d”. Haide, dă-mi și tu un indiciu.
Mi-am terminat cafeaua, i-am zâmbit fără să zic nimic și am luat penultima țigară din pachet. Ilinca s-a înroșit puțin la față, cred că din cauza a ceea ce a spus despre diferența de vârstă dintre noi, dar a continuat să parcurgă alfabetul. A ajuns la „m” când a intrat în cafenea doamna Jilea. Bătrâna stătea în apartamentul de deasupra mea. Era proprietara garsonierei în care locuia Ilinca. Voia un espresso dublu.
În timp ce o servea, mă întrebam de unde îmi știe numele de familie. Nu făcusem cunoștință, nu-i spusesem cum mă cheamă. Poate îl aflase de la doamna Jilea, cum și eu îi știam numele deja, tot de la dânsa. Intrasem în cafeneaua ei cu vreo oră sau două înainte pentru că era cea mai liberă. De fapt, nu avea niciun alt client. Cerusem un cappuccino cu irish cream, iar când m-a întrebat cum mă cheamă, ca să știe ce-mi scrie pe pahar, i-am spus că o să mă recunoască ea și dacă nu, e un risc pe care mi-l asum.
Cred că priveam încruntat în gol când a revenit și s-a așezat iar lângă mine, că m-a întrebat dacă nu mi-a plăcut cafeaua. Mi-a adus alta fără să-i cer. A venit și cu o carte groasă, printată la xerox, pe coperta căreia scria „Einführung in die Grundlagen der Psychologie”. Nu m-a mai întrebat de nume. Fuma și citea. Mă uitam la propriul pachet, la ultima țigară. N-am fumat-o. Am stat cu ea până când a trebuit să mă duc la birou.
O săptămână mai târziu, cafeneaua era închisă. Ilinca plecase în Austria pentru admitere.
A revenit într-o lună. Ilinca deschidea cafeneaua la șapte fix și o închidea la cinci seara. Nu mai învăța. Nu mai zâmbea. Nu mai zicea nimic. Cred că nici nu mai fuma. În mijlocul verii, când am rămas doar noi doi la cafenea, i-am spus numele meu mic. Ochii i-au sclipit. Ziua următoare am văzut-o fumând aplecată peste manual la o masă din fața cafenelei.
De atunci a trecut un an. Ne mai salutam pe palier, căci stăteam la același etaj, perete în perete. Eu la apartamentul 16, ea la 17. Mai stăteam dimineața la cafenea. De câteva ori i-am și gătit. Într-o lună, Ilinca urma să dea pentru a patra oară admiterea la facultatea de psihologie din Viena. Cu cât se apropia admiterea, cu atât Ilinca se comporta mai afectuos. Sau poate doar așa mi s-a părut. Nu voiam să plece.
Soarele răsărea și prevestea o zi caldă. Trebuia să fie ora șapte. M-am ridicat din pat și m-am dus la geam. Pe trotuarul de pe cealaltă parte a străzii o vedeam pe Ilinca, înfofolită într-o geacă grena cu două mărimi prea mare deși era luna Mai. Își ținea pletele sub o bandană portocalie care i se potrivea cu culoarea părului. Avea un tote bag căzut de pe umăr pe brațul în care ținea telefonul. Mergea grăbită spre cafenea, deci sigur era șapte și ceva.
Mă durea capul și mă simțeam obosit, așa că m-am culcat la loc. Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc visul din care m-am trezit atât de agitat. Bătea un vânt uscat, care făcea până și autobuzele să se clatine. Nu mergea nimeni pe stradă, de frică să nu fie luat pe sus. Și un sentiment straniu, amăgire? Melancolie? Era dureros și dulce în același timp. Pierdusem un lucru drag și mă bucuram de asta. Apoi am auzit o bubuitură. Cred că Ilinca trântise ușa când a plecat din garsoniera ei și asta m-a trezit. N-am mai putut să adorm.
M-am schimbat, mi-am luat rucsacul cu laptopul de muncă și am coborât. Ilinca scotea scaunele și mesele pe trotuar, în fața cafenelei ei. Am ajutat-o. Apoi m-am așezat la cea mai apropiată de intrare. Ea și-a lăsat tote bag-ul pe un scaun la aceeași masă. Am scos din plasa ei pachetul de tutun și cel de filtre, am rulat două țigări. Ilinca a pus pe masă un americano și un cappuccino cu irish cream pe care a scris „Djinn”. Fumam în tăcere, doar noi doi. Ea ținea țigara în colțul gurii, între buze. Cu o mână bea din americano și răsfoia manualul. Cu vârfurile celeilalte mâini rotea paharul cu cappuccino. Voiam să-mi beau cafeaua, dar nu voiam să-i deranjez ritualul.
Fumasem deja trei țigări rulate din pachetul Ilincăi. Mai aveam doar o gură din cafea. Trebuia în curând să plec spre birou.
— Auzi, ți-am zis vreodată cum o cheamă pe mama? am întrebat-o pe Ilinca.
Stătea cocoșată deasupra manualului și se juca cu o șuviță care-i ieșea de sub bandană și îi atârna peste frunte.
— Nu. De ce? Stai! Nu-mi spune. Am aici un capitol despre Freud, mi-a spus ea cu un rânjet și a început să caute în manual.
— Nu știu de ce am întrebat. Uită.
Maria o cheama. În ce zi îi spusesem? Parcă imediat înainte să înceapă o ploaie. Sau doar a bătut un vânt puternic și uscat? Am continuat:
— Auzi, ai pățit vreodată să visezi ceva banal, atât totuși atât de viu încât să nu mai știi după dacă ce-ți amintești chiar s-a întâmplat, sau a fost doar un vis?
Ilinca a privit încruntată în gol pentru un moment. Nu mai zâmbea. Apoi a ridicat un deget, a închis manualul – era la capitolul cu Freud, presupun, nu știu o iotă de germană – l-a deschis de la început și l-a răsfoit până a ajuns aproape de sfârșit. Încă ținea degetul ridicat și citea.
N-am mai putut să stau să aud la ce concluzie urma să ajungă pe urma întrebării mele, deși aș fi vrut. Îmi plăcea să o aud vorbind. Uneori stăteam și două ore fără să ne spunem vreun cuvânt, ca apoi să înceapă deodată să-mi traducă un pasaj din manual și să-l explice în cuvintele ei în timp ce-și rula o țigară. Mereu merita așteptarea. Alteori stăteam și trei ore în liniște, până să plec spre birou. O salutam, dar era atât de prinsă de lectură încât nu-mi răspundea. Tot merita așteptarea.
Am venit obosit de la birou. Găteam un gulaș în care pusesem un ardei prea iute, când mi-a bătut cineva la ușă. Am deschis ușa, era Ilinca. Stătea cu mâinile la spate. Părul îl avea prins de o bandană și purta o cămașă albă. Rareori o vedeam fără plasa cu manualul de psihologie în germană. Fără el, părea dezbrăcată.
— Să știi că miroase în toată scara. E frumos așa ceva? Să ne faci poftă tuturor?
Apoi mi-a prezentat o sticlă de vin roșu cu o etichetă albă pe care a scris, cu un marker, numele meu mic. M-am uitat mai atent la etichetă.
— Domeniile Kogălniceanu?
— M-am gândit că-i potrivit. Practic, e vin de casă, nu? Ilinca a râs.
— Dar de ce ai scris numele meu pe ea?
— Din obișnuință, a spus cu un zâmbet.
— Nici nu înțeleg de ce îl scrii pe cafea, sincer. Sunt singurul tău client.
Ilinca a râs iar, a intrat, a închis ușa după ea și s-a descălțat.
*
Tocmai îmi cumpărasem garsoniera cu vedere la statuia lui Mihail Kogălniceanu. Împărțeam un perete cu tipa care lucra la o cafenea din rond. Cred că și ea se mutase recent acolo. Îi auzisem vocea înainte să o văd. Vorbea în germană, accentua puternic cuvintele. Deseori se oprea în mijlocul unei fraze și înjura în română. O auzeam doar seara, când eu eram deja în pat.
O văzusem de câteva ori pe scară înainte să mă duc prima oară la cafeneaua unde lucra. M-a recunoscut și mi-a zâmbit. Mi-a întins mâna:
— Ilinca.
— Andronescu.
I-am răspuns destul de sec, nu știu de ce.
— Ah, scuzați-mă, mi-a spus fără urmă de ironie, apoi s-a îndreptat. Presupun că nici nu vreți să conversăm la per-tu?
— Nu-mi place numele meu. Nu mă întreba de ce. Dă-mi și mie un cappuccino cu irish cream, te rog.
— Bine domnule vecină-miu, vine imediat. Ce să vă scriu pe pahar?
I-am dat zece lei bacșiș și m-am pus la o masă de pe trotuar fără să-i răspund. Am scos pachetul de Marlboro Albastru, era șifonat de la cele două săptămâni petrecute în buzunarul blugilor. Îmi propusesem ca acela să fie ultimul meu pachet. Mai avea două țigări. L-am lăsat deschis pe masă. Nu am luat niciuna. În acea dimineață soarele ardea. Bătea un vânt uscat care nu mă răcorea. N-am mai apucat să-mi fumez ultimele două țigări, căci vântul mi-a răpit pachetul. Am băut grăbit cafeaua și am plecat. N-am mai apucat nici să mai vorbesc cu vecina. Cafeneaua unde lucra s-a închis la doar câteva zile după și nu ne-am mai intersectat pe palier. O lună mai târziu stăteam la coadă la 5togo când m-am întâlnit cu doamna Jilea. Dânsa era proprietara garsonierei 17 cu care împărțeam un perete. M-a întrebat dacă n-am cumva vreun prieten care caută chirie. Cineva mai serios, m-a rugat ea, care n-o să stea doar câteva luni.
