Povestire scrisă de Diana Ludu, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 13 aprilie 2025, la tema: „o povestire inspirată din unul dintre cele două citate date”. Citatul ales de Diana Ludu: „I don’t want realism. I want magic.”- A Streetcar Named Desire, Tennessee Williams.
Mesaj nou. 2006
Către – marius.comsa@yahoo.com
Subiect – Magia e în fiecare dintre noi!
Înțeleg ce-mi spuneți, însă eu consider că nu trebuie să ne grăbim. Degetele micuței au nevoie să capete ceea ce noi numim perlatură. Pentru asta, recomand să închidă capacul și să cânte pe masă. De ce, pentru că e foarte important să-și întărească vârfurile, care trebuie să fie ca niște ace.
În termeni pianistici, asta numim perlatură. Adică tușeul cu care cântă să fie foarte ascuțit, ca să poată, într-adevăr, să scoată diverse efecte.
Până la urmă, dacă vorbim de vocea umană, aici există o căldură și o naturalețe aparte, o intimitate a timbrului prin care poți simți artistul din fața ta. La un instrument trebuie să reușești asta printr-o metodă mecanică și pentru a obține un asemenea efect, trebuie să-l faci să sune cât mai aproape de vocea umană. Așadar, vă rog, aveți răbdare cu ea.
Recomandarea mea este să desenați claviatura pe o foaie de hârtie și să o puneți să exerseze pe ea. Ori, și mai bine, să-i faceți o placă de lemn, pe care să le trasați. Am înțeles de la soția dumneavoastră că sunteți iubitor de artă, că vă îndeletniciți cu pictura, olăritul, sculptura. Am înțeles că obișnuiați să cântați la chitară, mi se pare fascinant! Ceea ce vă cer eu, rugămintea mea, este ca, pentru o zi, să vă socotiți tâmplar. Pregătiți pentru cea mică o placă, apoi cereți de la ea să exerseze cât va fi posibil de des. Vă rog să nu-i faceți program și să nu puneți niciun fel de presiune pe ea și vă îndemn să urmăriți îndeaproape și, eventual, să notați undeva de câte ori pe zi exersează. Mă veți întreba de ce, ei bine, fiindcă așa ne vom da seama dacă are chemare. Este foarte important, poate cel mai important aspect. Ea trebuie să audă pianul chiar dacă, sub degetele sale, se află doar o placă amărâtă de lemn. Trebuie să-și dezvolte intuiția muzicală, în momentul în care va pune mâna pe claviatură, să știe exact cum sună. Când o vom pune în fața instrumentului, micuța va trebui să poată cânta ca vuietul vântului.
Dacă veți vedea că se plictisește și că preferă, poate, să se joace, vă rog să o lăsați. Este bine să-i orientăm pe cei mici spre o gamă variată de activități, să le punem pe masă posibilități, însă mă tem că nu putem să și alegem pentru ei.
Nu am nicio îndoială că sufletul fetiței va alege pentru ea.
Cu muzică și artă în suflet,
Adriana Petru | 0769278321
Gura Văii, comuna Recea, județul Brașov, râul Bârsa.
Un bărbat își ascute toporul cu gresia. Poartă cizme de cauciuc, o salopetă albastră peticită în mai multe locuri și mănuși.
Prin fața lui, un râu cu apă aproape secată. Pe malul opus, o singură salcie plângătoare, ale cărei crengi atârnă, ca niște degete ofilite și ating, cu vârfurile, apa curgătoare.
Se aud: susurul apei, pocnetele lamei de oțel, foșnetul vântului, mugetele bovinelor care se fac nevăzute, odată cu ciurda care se îndepărtează pe uliță.
Se văd: libelule albastre care plutesc deasupra crengilor subțiri, broaște pestrițe care se lase purtate pe calea râului, pietre împământenite de-o parte și de cealaltă a albiei.
Miroase a: mușchi umed, frunze ușor putrezite, scoarță de copac îmbibată cu rouă. Cu un ușor iz, acru și organic, de balegă proaspătă.
Plasticul cizmelor scârțâie percum lemnele trosninde când bărbatul înalt ca un brad pășește în apă și înaintează, cu satârul pregătit, către salcia plângătoare.
Nu se văd: orele de muncă din copilărie, zilele de chin, banii câștigați cu greu – pentru un vis, pentru chitara lui. Nici coardele rupte de-o mamă furioasă, cu degete noduroase și bătături specifice unei vieți trăite în slujba utilului, a subzistenței, a viețuirii într-o lume în care nici măcar acum nu se trăiește.
Nu se aud: plânsetele băiatului care, înainte vreme, a fost bătut de maică-sa, cu crengi rupte din salcia pe care vrea, acum, să o sacrifice pentru copilul lui.
Nu se simte mirosul: de transpirație, nici cea pe care o capătă acum, nici cea care l-a-nvăluit încă din copilărie. Când dădea la sapă, când scotea cartofi, când întorcea fânul, când lua cu lopata balega de la poartă, când, când, când, pentru ai lui, oricât de bun era, nu era bun de nimic. Nici cel al fricii pe care-a simțit-o când, lucrând cu polizorul, s-a mișcat prea brusc și a greșit. Acum nu se mai simte nici mirosul de sânge.
Nu se aude șuieratul lui, doar al vântului. Nu se văd degetele lipsă, sunt acoperite de mănuși. Înaintea lui sunt crengile care se-nclină spre râu, degete noduroase ale salciei, totuși lungi și fine, precise și ascuțite. Ca de pianist. În spatele lui rămân coardele rupte și lemnul chitării, trosnind în foc, țipete dezacordate ale unui vis.
Un bărbat înalt ca bradul ucide o salcie plângătoare.
Dânsa cade în apa unui râu aproape secat. Toporul cade la pământ. Cele opt degete se prind în jurul crengilor subțiri și trag corpul neînsuflețit afară din albia râului, brusc, pustiit. Totul a rămas la fel. Numai că totul s-a schimbat.
Bărbatul închide ochii. Acum nu mai aude vuietul vântului, acum nu mai aude nimic.
Degețica strânge cele trei degete ale tatălui și îi mulțumește frumos pentru cadou, deși ar fi preferat o păpușă înaltă, preferabil mai înaltă decât ea, poate la fel de înaltă ca tati, una care vine într-o cutie mare de carton, care are buton la spate și cântă. Sau poate un cărucior și un bebeluș. Ori o bucătărie în miniatură, unde să facă prăjituri. O casă de marcat de jucărie. O casă de păpuși. Roata Olarului. O coardă. Un puzzle. Un set de creioane colorate. Pixuri cu sclipici. Altceva, orice altceva, în afară de o placă din lemn cu dreptunghiuri desenate pe ea.
Îți place? o întreabă, iar ea spune da, tăticule, dar la ce se folosește? și asta trezește curiozitatea mamei, care coase un petic pe salopeta de muncă a soțului. Femeia schimbă poziția scaunului, pe podea. Se înțeapă. Își apropie degetul de buze, gustă sângele. Face un mic nod, rupe ața cu dinții. Pune toate ustensilele pentru cusut, înapoi în cutia metalică pe care Degețica o verifică odată la câteva zile, în speranța că va găsi în interior adevărul la care râvnește, adică fursecurile desenate pe capac.
Tatăl își așază cele opt degete, corespunzătoare celor două mâini, pe placa din lemn și începe să bată, ritmat.
Degețica nu se uită către degetele sale, ci spre fața lui – spre ochii aproape închiși, buzele ușor curbate, sprâncenele arcuite, obrajii ușor îmbujorați.
Mama nu se uită către degetele soțului, ci spre fața concentrată a copilei – ochii larg deschiși, buzele strânse, sprâncenele ridicate, obrajii molfăiți pe interior.
Auzi, Degețica? întreabă tatăl și copila zice da.
În casa lor, când tati spune orice, răspunsul corect este da.
Auzi muzica?
Însă, în aceeași casă, minciunile sunt interzise. Tati i-a spus Degețicăi, încă de când era cât o gămălie, că dacă are o dorință, orice dorință, trebuie să-i spună lui și el i-o va îndeplini. Până când se va face mare, ea nu va trebui să-și folosească mânuțele fine și să muncească pentru nimic.
Te aud, tati.
Nu pe mine. Auzi muzica?
Degețica se întreabă dacă tati o aude pe ea, însă nu are cum să-l întrebe. Dar nu are nici cum să-l mintă. Așa că-și ridică degetul mare de la mâna dreaptă, care oricum e mai mic decât oricare dintre degetele cu care tati bate în placa de lemn.
Ce muzică? întreabă mama. Se ridică de pe scaunul din lemn, care scârțâie prelung.
Degețica observă ochii larg deschiși ai tatălui, buzele ieșite în relief, sprâncenele unite și obrajii, brusc, îmbujorați. Se uită la mamă, care bagă de seamă fața speriată a copilei – ochii aproape închiși, buzele întredeschise, sprâncenele căzute, obrajii palizi.
Tatăl nu vede decât degetele micuței, care, agere ca niște omuleți, încep să se lovească, ritmic, de capac.
Mama se întoarce pe scaun, se uită la salopeta albastră și la peticul pe care l-a cusut cu ață albă. Peste degetul tăiat, aplică un plasture. Apoi se apucă din nou de cusut.
Auzi, tati? întreabă Degețica și întreaga lui ființă reușește să se relaxeze.
Aud, Degețica, cum să n-aud? Tatăl închide ochii.
Aude vuietul vântului. Mai că-și vede degetele lipsă.
I se pare că totul s-a schimbat. Numai că totul a rămas la fel.
mesajul tatălui. 2006
Niște degete introduc un număr de telefon. 0769278321
Sunt zece la număr – și cifrele și lunile care-au trecut de la primul pac.
Telefonul ajunge în dreptul urechii.
Buzele rostesc un singur alo. Ușurat. Urmat de minciuni. Apoi alt pac, când telefonul e așezat peste placa de lemn, sfârșit.
Mesaj nou. mai 2020
Către – adriana.petru@gmail.com
Subiect – (fără subiect)
Dragă Adriana,
Îmi vine foarte greu să-ți scriu mailul de față, degetele mele nu s-au mișcat niciodată mai lent de atât, fiecare tastă apăsată îmi ia o grămadă de timp și de energie. Totuși, încerc. E de datoria mea să fac asta. Să-ți spun adevărul.
Am stat foarte mult în casă în ultima perioadă, prea mult, totuși nu m-am mai atins de pianină. Știi ce se spune, că degetele noastre funcționează asemenea unor mecanisme bine unse, că dacă ne oprim din cântat, ruginim. Ei bine, exact așa mă simt. Înțepenită. Ori de câte ori mă apropii de ea, îmi e aproape teamă că se va închide capacul claviaturii și o să-mi rupă degetele. Ca o scoică. Una cu dinți.
Tata mi-a povestit, la un moment dat, cum produc scoicile perle. O scoică face o perlă ca mecanism de apărare împotriva unui iritant, cum ar fi un fir de nisip sau un parazit, care ajunge accidental în interiorul cochiliei sale și nu poate fi eliminat ușor. Scoica începe să-l acopere cu straturi succesive de nacru (sau sidef) și, de-a lungul timpului (luni sau chiar ani), scoica continuă să adauge, iar perla crește treptat, devenind mai mare și mai netedă. Procesul se numește perlaborare.
Același lucru mi se pare că ar trebui să se întâmple și în cazul muzicii, draga mea Adriana. Suntem fisurați. Durerea intră în noi, printre crăpături. Din ea ar trebui să creăm. Dar odată ce am dat de greu, eu m-am îndepărtat de ea. Nu știu sigur ce spune asta despre mine. Eu din durere nu pot să creez nimic.
A venit momentul să-ți spun… că uneori mă bătea. Dacă nu exersam orele convenite, dacă nu mă simțeam bine, dacă aveam chef de orice altceva… Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus, vreodată, bravo. Mereu îmi amintea că era loc de mai bine. Mereu îmi amintea de sacrificiile făcute, de casa de la țară, vândută ca să ne permitem instrumentul, meditațiile, mutarea, școala. Nu vreau să par nerecunoscătoare, însă, Adriana, eu nu-mi amintesc să fi cerut așa ceva. Eu nu-mi amintesc ce-mi spunea, cum că la cinci ani aș fi cerut, de ziua mea, un pian. Eu nu-mi amintesc decât cutia cu biscuiți danezi, pe care o tot deschideam, în speranța unor biscuiți cu unt. Cutia plină ochi. Cu nasturi și cu ace de cusut.
Tot tata mi-a povestit că ea a plecat de la noi cu un singur regret. Că te-a mințit. Mama ți-a spus despre mine ceea ce și-ar fi dorit să spună tatăl ei, despre ea. Că am talent. Dar eu nu am de unde să știu dacă poate fi adevărat, sau nu, fiindcă eram foarte mică și ne-a părăsit la scurt timp după. Când s-a întors la tata, Dumnezeu să-l odihnească, nu a adus vorba despre niciun aspect, absolut niciunul, legat de plecarea în străinătate. Tata a iertat-o. La final, a iertat ce era de iertat.
Tot tata mi-a zis că oamenii sunt niște scoici. A iubit-o pe mama și mi-a zis că, în sufletul ei se găsesc multe fire de durere, din care (încă) nu a reușit să creeze perle. Mi-a spus că a așteptat ca ea să se întoarcă, că aveam ce învăța de la ea, că ea avea ce învăța de la noi, că ne putem reîntregi. Că nu era vorba de sacrificii, ci de alegeri.
Se împlinesc trei ani de când tata s-a dus. Spre final, când a orbit și nu mai putea să distingă nici ziua de noapte, tot el îmi povestea despre copilăria lui, despre visul de a cânta la chitară. Am continuat lecțiile de pian din respect față de el. Și din considerație față de tine, care ai acceptat să mă ajuți, în acei primi ani decisivi, fără a primi vreun fel de remunerație.
Se împlinesc trei luni de la accidentul tău și sper, în fiecare zi, că ai să te trezești. Te-aș fi vizitat, însă măsurile de urgență nu-mi permit. Îți scriu acum ca să mă liniștesc. Locuiesc în chirie, am un mic apartament. N-am mers în provincie când s-a dat starea de urgență, am ales să rămân aici. N-am mai vrut să locuiesc cu ea. De fiecare dată când sună, duc telefonul în dreptul urechii, încerc să-i răspund printr-un alo relaxat. Îi vorbesc mai mult în șoaptă și mă gândesc că în mine nu se găsește nicio perlă, doar minciuni țesute cu ață albă. La final închid și pun telefonul pe capacul închis al claviaturii, pac.
Uneori, când stau în apartament și aud muzică, venind de la vecini, mă detașez de mine însămi și mă întreb când, și mai ales de ce, am ales să fiu ca ea.
Sper că, oriunde te-ai afla, încă poți auzi pianul. Că este sunet de fundal pentru bătăile inimii tale. Adriana, eu încă aud pacpacpac-urile. Chiar acum, în timp ce tastez…
Am uitat cum să ating clapele, însă uneori, când închid ochii și bat cu degetele-n masă, când nu mai disting lumina de întuneric, văd fațada casei noastre de la țară. Ulița și valea și salcia plângătoare. Îl văd pe tata, în jurul lui plutesc libelule. Și nu știu cum se face că, în realitatea asta își face loc magia pe care o simțeam în trecut. Apoi nu mai văd nimic. În schimb, aud. Susurul râului. Vuietul vântului. Plânsetele tatei, când mama s-a întors la noi. Deschid ochii și mi se pare că totul s-a schimbat. Numai că totul rămâne la fel…
(mesaj salvat ca nefinalizat)
