Povestire scrisă de Laura Cimbrică, aleasă de Iulian Popa la Creative Writing Sundays, pe 30 martie 2025, la tema: „întâlnirea după mult timp cu o persoană importantă în trecut”. Povestire editată de Iulian Popa.
Dumnezeu nu îl iubea pe Aurel. S-a născut într-o familie de țărani care se ocupau cu creșterea animalelor și semănatul pământului. Școala nu era pentru el, așa că părinții au renunțat să îl mai trimită. Oricum era greu de cap, poate ar fi fost mai bine să îl țină pe lângă casă. Când voia să scape de greutatea plugului de acasă, fugea la preotul din sat și stătea pe lângă el. Duminica trăgea de clopote și tăia anafura. Pe urmă, o împărțea credincioșilor, iar în drum spre casă mai că îl pufnea râsul la gândul că pâinea ar fi fost sfințită. Uneori, lua covoarele din biserică și se ducea la cișmeaua din sat pentru a le curăța. Avea și glas, însă cum nu știa să citească, se lua mereu după dascăl. Preotul îl chema chiar și la pomeni, îl punea lângă el la masa bărbaților. Se ducea abțiguit acasă, iar maică-sa îl mirosea de-ndată. Ce-ai făcut, tu-ți Dumnezeii mă-tii, iar ai fost să bei cu popa? E, lasă că-ți arăt eu! Îl lovea peste față până când i se înroșeau obrajii, îi pișau ochii și îl pufnea un soi de râs. Nu se ferea, ci își fixa un punct deasupra pieptului mamei, fără să clipească din ochi. Pe urmă, nu se mai ducea la biserică decât atunci când uita maică-sa.
Mai târziu, văzându-l așa zdravăn, a pus popa o vorbă bună pentru el să se facă băiat de oraș, unde a lucrat timp de douăzeci de ani, până când o haită de câini a tăbărât asupra lui, în timp ce mergea să prindă autobuzul de dimineață. Brațul drept nu și-a mai găsit salvare.
După ce au murit ambii părinți, Aurel nu s-a îndurat să lase gospodăria pe mâini neglijente. Vaca, oile, găinile își chemau singurul stăpân în viață. Oare ce planuri avea Dumnezeu cu Aurel? Nu avea darul cunoașterii, dar putea să muncească. Cât despre dragoste, Aurel a iubit o singură dată, într-o noapte. Mai târziu, a aflat că urma să aibă un fecior. Din când în când, se mai ducea și îl aștepta să iasă de la școală, să îi dea câte ceva de-ale gurii. Așa credea că se va împrieteni cu el. Băiatului i se întuneca privirea de fiecare dată când îl vedea. Își aducea sprâncenele mai jos de semnul crucii și își încrețea buzele. Ceea ce Aurel nu știa, ci doar bănuia, erau vorbele grele pe care mama băiatului le spunea despre el: că era un om bătut în cap și de soartă, îl apuca dintr-odată un râs isteric și fără motiv, iar asta îl făcea însemnat. Unde mai punea că avea doar un braț sănătos, ea avea nevoie să simtă două mâini de bărbat. Nici măcar o dată băiatul nu i-a acceptat merindele. Văzându-l așa, Aurel a hotărât că poate e mai bine să își vadă de treaba și gospodăria lui.
Se trezea, în fiecare dimineață, cu mintea obosită după întâlnirile din visele nopții cu el, cel de acum patruzeci de ani, îmbrăcat în aceeași salopetă albastră și lungă, cu bocancii murdari de zoaiele apelor în care scălda pieile animalelor pe care le prelucra la fabrica de la marginea Bucureștiului. Pe atunci, făcea naveta din Săftica împreună cu alți zece muncitori, cinci zile pe săptămână. Parcă avea o gheară în piept, care îi strângea inima și îl tortura cu o întrebare fără răspuns: cum se poate, domnule, ca alți oameni să înțeleagă atât de repede la școală simple cuvinte, să știe să citească, să scrie și mai ales, să socotească, iar tu nu? Ești prost, îi spunea același tânăr, întorcându-i spatele. Noroc că ai două mâini și două picioare cu care să te descurci în viață, altfel, degeaba trăiești.
Din obișnuință, își pipăia fața pentru a-și simți ochii, nasul, buzele și urechile. Toate erau la locul lor. Pe urmă, se apleca de la marginea patului cu privirea înspre picioare, ridicându-le pe amândouă; nu cumva un animal să fi dat buzna în noapte să-i înșface unul dintre picioare, așa cum i s-a întâmplat cu brațul drept. S-a uitat la palma mâinii stângi, și-a numărat degetele, toate cinci. Cu ele, și-a mângâiat frântura netedă a ciotului care i-a mai rămas.
S-a ridicat din patul lui din scânduri, țintuit în niște cuie ruginite găsite printre obiectele de care se folosea prin grădină: ciocane cu care meșterea la scaunele ca de pitici sau periile pe care le folosea pentru a vopsi trunchiurile copacilor în apropierea Paștilor. Și-a aranjat perna și a tras peste ea cearșaful umplut cu pene de gâscă.
Aurel se îmbrăca în aceleași haine ponosite, însă călduroase și comode. Avea de gând să le poarte până se zdrențuiau. Uneori îi lipsea salopeta din tinerețe, îi aducea aminte de drumurile pe care le făcea.
Cineva a bătut la poartă.
— Costică, tu ești?
— Chiar ești tatăl meu adevărat? a spus Costică și s-a apropiat de Aurel. Lui Aurel nu îi lăcrimau ochii, dar îl încerca o căldură care i se urca din vintre înspre urechi.
— Costică, eu am ținut la mama ta, chiar dacă nu am trăit împreună.
S-a oprit, a luat aer în piept și a continuat.
— Mă uit la tine acum, mai aproape, și parcă ochii, nasul și părul îs ca la mine. Oi fi chiar băiatul meu!
Fără alte cuvinte, Costică i-a întors spatele și a plecat, lăsându-i poarta deschisă. Aurel nu l-a oprit, doar l-a privit. A râs isteric. Poate i se părea impertinent că a dat buzna, după atâția ani, la el în curte sau îl încercau sentimente greu de înțeles. Se întreba ce voia de la el, după atâția ani. Mai bine o întreba pe maică-sa. Mintea lui Aurel clocotea de întrebări în timp ce se îndrepta spre poartă. Când a dat să apuce de clanță, a văzut pe jos un coș acoperit cu o pânză albă, ce părea să ia forma a ceea ce ascundea. Aurel a crezut că paralizează. Ce Dumnezeu o fi asta, o fi uitat-o aici? S-a aplecat deasupra coșului și l-a ridicat. Era greu, foarte greu; aproape că i-a scăpat din mână. Când s-a uitat mai aproape, părea că ceva mișcă. Aurel a lăsat coșul și numaidecât a plecat în casă, lăsând poarta deschisă.
În după-amiaza aceea, nu a mai ieșit să se uite după animale sau păsări. S-a zăvorât în casă și s-a uitat într-un singur punct, așa cum nu o mai făcuse timp de mulți ani. Privea din când în când spre poartă; poate avea să dispară coșul.
O rază de soare se juca pe chipul lui Aurel. A deschis ochii și a sărit numaidecât la geam. Vaca și oile erau împrăștiate în curte, fără urmă de găini. Aoleu! Poarta deschisă! Mi-au ieșit toate găinile!, și-a spus Aurel în timp ce a ieșit să le caute disperat prin curte, fără a avea curaj să meargă dincolo de poartă. Doar picioarele îl duceau într-un ritm alert, parcă îl învârteau într-un singur cerc, așa cum vedea că fac oile când le băga în țarc. Unde-or fi, Doamne? Și pe astea mi le-ai luat? a strigat Aurel în timp ce s-a apucat cu mâna stângă de păr. Un plânset dinspre poartă l-a țintuit. Un copil și-a spus Aurel. Și dintr-odată, picioarele parcă aveau un alt scop: să îl ducă pe Aurel la coșul pe care l-a lăsat nedescoperit azi-noapte. Fără a se împotrivi, s-a lăsat condus și, odată ajuns, a tras cu mâna tremurândă de pânza albă ce acoperea chipul unui copil ce striga în gura mare, cel mai probabil, după mâncare. Aurel nu își mai simțea inima cum pompează, nici sângele care îi curgea prin vene, nici braț și nici picioare. Pentru toate pe care Dumnezeu i le-a luat, acum îi dădea un suflet? Atunci a știut că Dumnezeu îl ura. De ce, Doamne, de ce mă pedepsești? Nici la bătrânețe nu îmi lași liniște?, a strigat Aurel cu ochii către cer, aruncându-se în genunchi și plângând peste coșul în care se afla bebelușul.
Pentru prima dată, Aurel s-a înfuriat pe Dumnezeu și cu o putere izvorâtă din ură, s-a ridicat și s-a întors în grădină să se apuce de treburile sale obișnuite: s-a dus mai întâi la Bernița și Ciupița, pe care le-a apucat de sfoară și le-a tras după el înapoi în țarc. După ce le-a pus trifoiul, s-a întors la Chirița, văcuța ce îl aștepta în picioare, cu gura molfăind fânul împrăștiat peste noapte, pregătită pentru a o duce la cireadă. Zis și făcut! Când s-a întors, Aurel s-a apucat de spălat vase, strâns lenjerie și pus la încălzit apă pentru a spăla haine. Din lipsă de săpun, Aurel s-a dus în maghernița din spatele grajdului și a scos un vas mare de cupru pe care îl pusese în mijlocul grădinii și a învârtit de zor la el, până s-a legat un lichid vâscos, de culoare galbenă, urât mirositor de la grăsimea topită. Aurel a acoperit în tot acest timp glasul bebelușului cu volumul dat la maxim al radioului scos pe măsuța verde la care obișnuia să mănânce.
Seara, s-a dus după Chirița pe care a muls-o și a băgat-o în grajd. La fel a făcut și cu oile. Când s-a băgat în casă, și-a luat radioul cu el și a zăvorât ușa. Chiar dacă se trezea cu soarele ce pătrundea prin geamul din mijlocul camerei, Aurel l-a acoperit bine cu cearșaful cu care obișnuia să se învelească. Gura parcă nu avea salivă să mestece mămăliga, limba nu mai simțea nimic de la fierbințeală, iar gâtul parcă se îngustase și îi dădea înapoi ceea ce mâncase acum două zile. Poate niște lapte abia fiert îmi va umezi gâtlejul. Cu mâncarea nemestecată, a deschis gura și și-a turnat tot laptele din sticla de jumătate. Precum laptele ce îi curgea șiroaie pe gât și piept, umezindu-și hainele și irosindu-l, așa îi curgeau lacrimile. Nu mai pot, Doamne, am încercat, am încercat să rămân supărat pe Tine, am vrut să Te urăsc din tot sufletul meu, cel pe care mi L-ai dat! Mă macină viața asta. Nu mă mai schingiui, pune-mă mai bine într-un sicriu! a strigat Aurel.
Radioul cânta. De obicei, Aurel asculta liturghia, de data asta cânta muzică populară. Veselia de acolo îl întrista, așa că și-a întins mâna să-l oprească. Liniște. Ce bine este! și-a spus. Dintr-odată, un scâncet de copil îi urla în cap. Ieși! Ieși afară din capul meu! Ieeeeși! spuse Aurel în timp ce s-a repezit către zăvorul ușii de la cameră, apropiindu-se de poartă. Își simțea inima zvâcnind și simțurile parcă mai ascuțite. Voia să simtă în aer: nu cumva mirosea a bebeluș? Își ciulea urechea cu mâna dreaptă să audă mai bine: nu cumva îl și chema? Își trăgea ochiul pentru a vedea mai bine unde a lăsat coșul. Liniște. Oare a murit? Haide, Doamne, dă-mi curaj. Pentru ultima dată! A tras de pânza albă ce acoperea un chip blând care părea că doarme. Ochii parcă cereau mângâiere, buzele formau un zâmbet ca după întâlnirea cu mama, iar nasul părea atât de firav; nici vorbă să fi căutat aerul proaspăt. Aurel și-a dus degetele pe căpșorul dezvelit pe care abia se zăreau câteva firicele de păr și a continuat să îi maseze urechile moi și catifelate. I-a atins o sprânceană, apoi pe cealaltă. A apucat coșul și l-a dus în casă. Sigur se va trezi la căldură. A înlemnit lângă bebelușul ce părea a fi paralizat. Poate de lipsa hranei? Sau a atenției? Sau mai degrabă a părăsirii? Dacă îi dau niște lapte pe la nas? Și-a umezit degetul în laptele de pe jos și a început să îl miște pe la nasul bebelușului. Nimic. Haide, bebelușule, nu mă lăsa. Dacă mori tu, mor și eu, își spuse Aurel printre suspine. I-a deschis gura copilului plimbându-i-l printre gingiile lui. Și a simți, dintr-odată, cum buzele îl strângeau încetișor și limba i se mișca așa cum a văzut puii de văcuță care sugeau la ugerul mamei. Iar ochii i s-au deschis într-o privire lacomă. Am reușit.
