Povestire scrisă de Elia Ghinescu, aleasă de Iulian Popa la Creative Writing Sundays, pe 30 martie 2025, la tema: „întâlnirea după mult timp cu o persoană importantă în trecut”. Povestire editată de Iulian Popa.
— Floricel, dar eu nu știu să îngrop morți! i-am spus îngrozită. Nici nu cred că am văzut vreunul până acum.
Mințeam, o văzusem pe colega mea de bancă, întinsă în coșciugul pus pe masa din sufrageria ei mică, când fusesem cu părinții mei la priveghi. Murise asta iarnă, de leucemie. Nu știam eu ce înseamnă leucemie, dar credeam că e ceva grav, căci prea tare mă strânsese mama ei în brațe. Atât de grav, încât nu avea rost să îi povestesc surorii mele mai mici.
— Lasă că știu eu, Tanana, nu te teme! M-a prins de mână și m-a privit direct în ochi.
Ochii ei se făceau mari. Mari și maronii, ca nucile din nucul sub care găsisem puiul de vrabie. Căzuse din cuib, precis, și nu știuse nimeni să-l întoarcă acasă la el, sub aripa mamei lui. Floricel, când era supărată, apleca într-o parte capul și mă privea pe diagonală. Îl aplecam și eu pe al meu, aproape că mă bufnea râsul văzându-i bretonul. Dar râdeam degeaba, că și al meu era tuns la fel de strâmb. Doar așa putea mama să ne tundă.
— Tu știi mai bine cum plâng femeile în sat când moare cineva, Floricel!
— Nu se zice plâns, se zice bocit. Plâns e atunci când te lovești la genunchi sau când cazi de pe gard.
— Eu cânt doar ca Angela Similea, că am văzut la televizor. Tu nu ai televizor, așa că habar n-ai. E bine că știi să bocești.
Eu aveam opt ani, căci știam „a” mic de mână și învățasem deja să scriu „mama”. Iar ea, cu doi ani mai mică, locuia cu maica și cu taicu, la țară. Fusesem despărțite. Când s-a născut Floricel, eu am mers la oraș, ea a fost adusă la bunici. Aici, pe maidan, desculță, făcuse primii pași. Aici vorbise prima dată – îi spusese „mamă” bunicii și „tată” lui taicu. Noi, la oraș, adunam coji de ouă și colțuri de pâine uscată, când ne rămânea, și le trimiteam la țară, să le dea maica la găini, să facă ouă bune. Cu poșta le trimiteam. În cutii de carton. Floricel aștepta pachetul de la oraș cum așteptam eu să vină Moș Gerilă. Da, bine că ei îmi trimit doar coji! Eu să mănânc coji? Și ei să vină doar să ia ouăle de la găinile mele?
Tata nu avea mașină pe vremea aia, mult mai târziu i-a venit rândul la o Dacie. Veneam doar vara la țară, împreună cu părinții, cu rata. Era obositor, dar îmi era dor de Floricel cea costilie – așa îi spunea mama, că era tare slabă, de îi numărai coastele prin haine – și bănuiam că și ei îi e dor de mine. Tata era puternic, căra multe găleți cu apă de la fântâna din drum, să ude roșiile și ardeii. Pământul acela nisipos înghițea ca înecatul, și oricâtă apă ai fi turnat pe straturi, rămâneau tot însetate. Liviule, nimeni nu mă satură de apă cum mă saturi tu. Nici măcar Dumnezeu, care ne-a uitat, la cât de rar plouă! îi spunea maica și cred că îl privea cu mândrie, mie așa mi se părea, ce ginere harnic am! Și eu eram mândră de tata. Mă lua în brațe, brațele lui mă făceau avion, vrum, vruumm, și mă înălțau, iar eu râdeam fără doi dinți din față. Era doar al meu și nu-l împărțeam cu nimeni.
Când mă întâlneam cu Floricel, ne plăcea să stăm în vie, ne ascundeam printre rândurile de struguri și căutam fiecare bob mai copt. Erau acri toți, mai era până să se coacă, și când se coceau, eu eram deja plecată la oraș, la școală. Iar Floricel rămânea stăpână peste tot: peste gradina cu zarzavaturi, peste aracii de roșii, peste straturile de pătrunjel și leuștean, peste bobocii de rață și peste cuibarele găinilor. Noaptea, însă, lui Floricel îi era frică să se gândească la via din curte. „Dacă nu ești cuminte, vine Radu din vie la tine“ îi spunea maica, iar eu nu înțelegeam cine e Radu ăsta și ce caută în via lui Floricel. Și nici de ce ei îi era așa frică de el. Niciodată nu am aflat.
Mama scutura pledurile de pe paturi, lua păienjenii de la ferestre și mătura lutul ce ținea loc de dușumele. Mereu făcea asta, prea des mi se părea că o face, ca și cum s-ar fi temut că praful ăla o să ne înghită noaptea în somn, dacă nu-l dă afară din casă. Ne ascundeam de ea, căci găsea să ne dea mereu câte-o treabă de făcut și ne tot certa că nu o facem cum trebuie. Sunteți fete, ar fi bine să vă învățați de mici să fiți curate și să țineți casa în ordine, ne spunea, iar noi o priveam mirate, ce o să vă faceți când o să aveți bărbați și va trebui să aveți grijă și de ei, și de copii? Nu ne păsa nouă de ce îndrugă mama, mai bine zis lui Floricel nu îi păsa. Eu doar mă prefăceam că nu îmi pasă, căci știam că mama poate fi aspră dacă nu o ascultam. Dar nu trebuia să-i spun surorii mele mai mici nici despre asta.
Găsisem puiul de vrabie la poalele nucului. Floricel îl luă în mână și puiul îi umplu palma. Mic, cu pielea zbârcită, fără pene, cu ciocul căscat, cu oasele subțiri, ca niște paie uscate de grâu. Mie îmi era silă să mă uit la el, darămite să pun mâna, să văd dacă e viu.
— Trebuie să-l îngropăm, zise Floricel, sigură pe ea. Știu eu cum se face!
— Dar de unde știi că e mort? Poate nu e mort, Floricel, poate mai trăiește.
— Du-te și adă o cutie. E mort, tu nu vezi că are ciocul deschis și e plin de nisip în ochi?
— O cutie? Ce cutie?
Nu eram de-a casei, simțeam că mă trimite să descopăr lumea și nu puteam face asta singură.
— Pe bârgăul sobei ține maica o cutie de chibrituri, du-te si ia-o. Și vezi că pe fereastra mica, de la drum, e și o lumânare, ia-o și pe-aia.
— Ce e ăla bârgăul sobei, Floricel?
— Of, esti mai mare, dar ești degeaba, Tanana. Tu ce înveți acolo, la oraș, a? Stai aici lângă pui, ai grijă să nu vină motanul lui nea’ Mărin, că mă duc eu să iau chibriturile și lumânarea.
A așezat puiul pe o frunză căzută din nuc și a pornit degrabă să aducă cele necesare. Am rămas acolo singură, cu mortul, neștiind ce să gândesc și cum să mă descurc fără ea.
S-a întors cu cutia de chibrituri. Lumânarea o pitise în sân.
— Gata, avem coșciug, spuse victorioasă.
— Și acum ce facem?, întreb eu tot mai nedumerită.
— Acum băgăm mortul în coșciug.
Întâi goli cutia de bețe. Apoi, cu mânuțele alea mici, prinse puiul de cioc și se apucă să-l înghesuie înăuntru. Nu intră, așa că încercă să-l bage cu picioarele întâi. Vru să închidă cutia, dar se rupse pe o margine.
— Nu se închide, spuse Floricel dezamăgită. S-a rupt!
— Și atunci ce facem, hai să-l îngropăm așa, fără cutie.
— Unde ai văzut tu mort îngropat fără coșciug? La oraș, la tine, așa este? Floricel se încruntă, strâmbă din nas și izgoni motanul care venise și se tot gudura pe lângă picioarele noastre. Ne trebuie una mai mare.
— Cât de mare?
— Du-te și caută în camera de la drum, acolo are maica cutiile cu papiote.
Bucuroasă că-i pot fi de folos, mă duc în casă, dau cu ochii de mama, care mă pune să șterg praful. Of, e greu cu mama, aș fi preferat să fiu în locul lui Floricel, mai bine să cresc la țară, să fiu slabă de atâta alergat prin țărână, nu certată mereu că nu mănânc, că nu ascult, că nu sunt cuminte… să nu stea cineva tot timpul cu gura pe mine – fă asta, fă ailaltă, asta nu e bine, ai greșit aici.
— Nu pot acum, mamă, am treabă, îndrăznesc să mă opun.
Cred că a fost prima dată când n-am făcut ce îmi cerea. Și încep să caut cu privirea prin cameră. Cutii de pantofi, în care erau poze cu taicu călare, în uniforma militară, cu chipiu. Imagini cu mama subțirică, îmbrăcată în mireasă, și cu tata slab, cu o floare albă la piept. O horă cu oameni necunoscuți. O poza într-o biserică, alta în fața ei, cu un brad împodobit, purtat în brațe de un nene pe care nu-l cunosc. Îmi dau seama că nu e bine unde caut. Mă uit după sobă, găsesc cutia cu ațe, o răstorn pe pat, împrăștiind acele și papiotele pe pătură. Apoi ies victorioasă – aveam o cutie mai mare, cam cât palma lui tata.
— Floricel, am găsit, asta-i bună?
— E buna, îmi spune, și dă afirmativ din cap, să fie sigură că mă laudă îndeajuns. Hai să începem înmormântarea.
Marcel, nepotul lui nea’ Mărin, se uita la noi printre nuielele și mărăcinii care țineau loc de gard. I se vedea când un ochi, când celălalt. Îi făcu semn să vină la noi.
Înveli puiul întâi într-o batistă. Floricel avea multe batiste, multe dintre ele mai aveau încă bănuțul legat de colț, cu ață de papiotă. Le ținea chitite, sub puloverele de iarnă, în dulap, lângă maldărul de prosoape pregătite deja de maica pentru următorul mort ce va să fie în familie. Mi le arăta de fiecare dată când ne întâlneam. La fiecare înmormântare la care fusese primise câte una. Părea că face colecție și știa exact când și de la cine avea fiecare batistă. Unele erau cu flori sau cu fluturi, altele cu dungi maro pe margine, astea sunt de la morții bărbați – îmi spunea. Alese una cu flori aurii și înveli puiul în ea, apoi îl băgă în cutie.
— Asta e taman bună, uite că încape, zic eu ușurată.
— La ultima îngropăciune nu a încăput mortul în coșciug, să știi, așa am văzut. Că era prea gras. Dar nu mi-a fost frică de el. Dormea, așa să știi. Nu trebuie să te temi de morți, Tanana! Acuma facem crucea, caută două surcele mici, îmi spuse Floricel cea pricepută.
Legă bețele în cruce cu un fir de iarbă și puse crucea peste cutia în care stătea puiul.
— Marcele, hai la pomană!, îl strigă peste gard.
Marcel intră printre mărăcini, știa el un loc pe la colțul casei, pe unde mai intrase. Cu mucii uscați sub nas, cu degetele murdare de pământ și cu tricoul ud pe piept, de la lubenița mâncată din picioare, băiatul veni lângă noi.
— Tanana, mergi în bucătărie și ia o lingură, să săpam groapa. Adu și o cană cu apă.
Floricel știa tot ce trebuie făcut. Eu mă simțeam inutilă, dar mă mândream cu ea. Când avea să vină la școală, la oraș, o să am grijă de ea, îmi promiteam, o să îi arăt toate lucrurile pe care doar eu le știu face.
— Aici sapă, Marcele!, îi arătă cu vîrful piciorului locul unde trebuia să fie mormântul.
Cu lingura furată de mine din bucătărie, Marcel se apucă să scobească pământul.
— Aici, lângă roșii, uite, pământul e mai moale.
După câteva linguri, Marcel se apucă să scurme pământul cu palmele, îi era mai ușor așa. Făcu o groapă de-ți intra talpa în ea și, alături, o grămăjoară de nisip. Apoi se ridică în picioare, fericit că putu fi de ajutor.
Așa cum văzuse ea că se face la înmormântările de oameni, Floricel așeză cutia cu mortul în groapă, acoperi groapa cu pământul din grămăjoară, înfipse crucea de surcele la capul mormântului și se puse în genunchi.
— Marcele, tu esti popa, da? Începi slujba, eu vin imediat înapoi.
Dispăru după colt și veni cu castronul din care beau rațele apă. Puse o mână de nisip în el și adăugă apă din cana adusă de mine.
— Gata, ne facem că asta e coliva, da?, spuse Floricel, adunând noroiul în mijlocul castronului.
Marcel nici nu deschise gura, el nu era vorbăreț din fire, ba chiar credeam că e mut, căci eu nu îl auzisem vreodată să scoată vreun cuvânt. Era prietenul ei, dar poate că acum tăcea doar pentru că îi era rușine de mine, habar nu aveam. Nu cu mine împărțea corcodușele și nu cu mine se juca pe drum, la apus, ridicând nori de praf, nu cu mine mânca coconete cald cu brânză, când termina Mița de copt, pentru că pleca Mărin la câmp și-i trebuiau merinde.
— Un‘ te duci tu, puiuleee? De ce mă lași singurăăă, ce mă fac eu făra tineee… ?
Biata Floricel, îmi era milă de ea, plângea așa amar, de-i sălta cămașa pe spinare. N-am știut că un mort se plânge așa, cu sete și cu durere.
— Hai, Marcele, mai știi cum a zis popa când a murit Polisenia? Of, tot eu trebuie să le fac pe toate!
Se apucă să spună Tatăl Nostru, înfipse în nisip degetul de lumânare pe care îl scoase din sân și începu mai tare.
— Cui mă laaași tu pe mineee? Ce să fac eu cu copiii, cum să îi cresc singurăăă? Cine aduce lubenița de pe câmpîîî…?
Nu văzusem în viața mea un om atât de trist. O priveam cum se clatină și cum ridică mâinile spre cer, strigând către un Dumnezeu nevăzut. Lua câte o pauză de câteva secunde, să-și umple plămânii cu aer, apoi continua mai abitir. Se chircea, ducea mâinile la piept și apoi își dădea cu pumnii mici în cap.
La coltul casei, mama și tata ne priveau înmărmuriți, chemați de bocetele ce se auzeau de sub nuc. Mama lăsase scuturatul pledurilor, iar tata aruncase cât colo gălețile de apă.
