Povestire scrisă de Mihai Cacior, aleasă de Iulian Popa la Creative Writing Sundays, pe 30 martie 2025, la tema: „întâlnirea după mult timp cu o persoană importantă în trecut”. Povestire editată de Iulian Popa.
(Atenție, conținut 18+)
Mara s-a prefăcut că nu-l vede pe Tudor cum își croia drum spre ea prin coada de la securitate. A împachetat foile cu biletele de avion și le-a pus în portofelul de piele, primit de la bunic înainte să moară. Mara făcuse check-in-ul pentru amândoi, iar Tudor nu i-a cerut să-i trimită biletele. A scos pachetul de tutun și foițele din borsetă, și-a rulat o țigară pe care a pus-o sub bandana portocalie camuflată în părul vâlvoi. A șters firele de tutun căzute pe rochia de vară, peste care purta o jachetă subțire de blugi, apoi a terminat sticla de apă și a aruncat-o. S-a întors să se uite la mulțime când Tudor a ajuns în dreptul ei.
Avea un zâmbet mare și inocent. Barba proaspăt tunsă arăta primele fire albe. Un aparat foto pe film îi atârna de gât. Ținea mâinile pe bretelele rucsacului când s-a aplecat să o sărute. Mara i-a oferit obrazul și un zâmbet, apoi i-a pus o mână pe umăr și a strâns ușor, ca să nu se supere că s-a ferit de sărut.
De când s-au despărțit, a pus câteva kilograme pe el. Parcă arăta mai bine. Mai grăsun, dar și mai musculos. Mai solid. Mai bărbat. Acesta fusese primul ei gând când l-a revăzut în cafeneaua de pe Elisabeta, la doi ani după despărțire. În sfârșit, arată mai bărbat. Totuși, jacheta lui de piele maro nu-i mai venea atât de bine, iar Mara nu avea chef să-i spună asta, mai ales după ce o complimentase peste măsură.
— Ai biletele, da? a întrebat Tudor.
Mara i-a zâmbit și i-a mângâiat barba.
— Cazarea-i lângă Bazilica Sfânta Maria. De la aeroport e un tren care ne duce în centru și de acolo mergem pe jos.
Mara s-a oprit. Tudor, purtând același zâmbet larg, a rămas cu o sprânceană ridicată după ce a auzit „Bazilica”. Mara a clarificat:
— E biserica mare din piață, dragă. După ce ne cazăm avem timp să ne ducem la Fabrica lui Schindler. Pentru diseară am găsit un restaurant drăguț cu găluște artizanale.
Tudor a încuviințat dând din cap.
— Și pentru mâine? l-a întrebat Mara.
— Ăă, mă gândeam să ne plimbăm prin centru, să-l luăm la pas să-l vedem pe tot, a spus Tudor și a pus o mână pe aparat. Apoi pe seară zic să trecem pe la un bar, am văzut că sunt multe faine.
— Vreunul anume?
— Păi, sunt mai multe. Mă gândeam să ne plimbăm și vedem care ne face cu ochiul.
Mara a oftat.
— Bine. Și, poimâine la Auschwitz. Ai luat bilete?
Tudor a încuviințat.
Zborul a avut turbulențe. Nu-și luaseră locuri unul lângă altul. Mara stătea la geam și lângă ea era un loc liber. Nu i-a spus lui Tudor să vină.
Mara a scos țigara rulată de sub bandană, de îndată ce au ieșit din terminalul aeroportului. Era doar puțin îndoită, încă fumabilă. Și-a aprins-o. A fumat în timp ce s-a interesat de tren, apoi a dat mesaj la cazare să spună că ajung în jumătate de oră. Tudor făcea poze la pasarela dintre terminalul aeroportului și o parcare supraetajată.
Se înserase când au plecat de la restaurantul cu găluște. S-au oprit la un magazin. Tudor a pus mâna pe o sticlă de vin roșu. Mara a luat o sticlă de Soplica, i-a prezentat-o ținând-o pe o palmă, cu cealaltă palmă pe spatele sticlei. Și-a arcuit șoldul, a înclinat capul, a schițat un zâmbet strâmb care i-a accentuat gropița din obrazul stâng. Tudor a încuviințat și a pus vinul la loc pe raft. Mara a cumpărat și o cutie de lapte de ovăz.
La cazare au băut deja un pahar de Soplica cu lapte de ovăz, când Tudor a pus Leonard Cohen pe difuzorul de la telefon. Mara s-a ridicat de pe scaunul din bucătărie și a început să danseze lent cu ochii închiși. Pe „Dance me to the end of love”, i-a luat mâna ei în a lui, a ridicat-o de pe scaun. Mara a surâs, a făcut o piruetă, după care Tudor, cu o mână pe șoldul ei și cealaltă pe gât, prin păr, a împins-o spre un perete. O săruta, cu o mână pe un obraz, cealaltă mișcându-se de-a lungul rochiei, pe șold, pe coapsă. I-a ridicat rochia. Gemea în ritmul mișcărilor degetelor lui. Ah, tot numai în vacanță inițiezi? a spus în sine. Acasă ce, îți era frică? O atingea cu lăcomie, așa cum îi plăcea ei. Mă iei de proastă. Proastă că am propus vacanța asta, la trei săptămâni după ce ne-am revăzut, proastă că iar m-am ocupat de tot, proastă că n-am plecat imediat din cafenea. A intrat următoarea melodie: „You want it darker”.
De ce a trebuit să se ducă în acea sâmbătă la cafeneaua de pe Elisabeta? Tudor a întors-o cu fața spre perete. I-a dat părul la o parte și a sărutat-o pe gât. De ce a trebuit atunci să fie la ovulație? I-a ridicat rochia și i-a pus o mână între coapse. De ce a trebuit el să-și ridice privirea din carte când ea urma să facă cale întoarsă și să plece, ca apoi să-i arate zâmbetul cu care o cucerise cu trei ani în urmă, să-și pună semnul de carte între pagini, fără grabă, să mai soarbă o gură din cafea, înainte să se ridice ca să o salute. I-a dat chiloții jos. Nu i-a mai simțit mâinile pe piele. Își desfăcea cureaua. Mara gâfâia, cu un obraz pe varul rugos al peretelui, cu o palmă pe același perete și cu cealaltă căutându-i erecția. De ce s-a ridicat de la masa lui unde stătea singur, de ce nu s-a bâlbâit când a salutat-o. Tudor și-a pus prezervativul. Mara i-a simțit respirația pe gât. De ce a spus toate lucrurile potrivite și nimic mai mult – abia atunci, la doi ani după ce Mara îl părăsise, când în anii de relație doar se împiedica în cuvinte – încât în ziua următoare, când s-a trezit cu un mesaj de la el, a surâs în loc să ofteze, i-a răspuns în loc să-l blocheze, au ieșit la un catch-up, for old times sake, în loc să-și vadă liniștită de viață.
Tudor a terminat. Mara a rămas cu fruntea pe perete, gâfâind, apoi a auzit click-ul aparatului foto. S-a uitat la el, și-a lipit obrazul de var, și-a ridicat mâinile și le-a prelins pe perete, și-a arcuit spatele, cu rochia rămasă ridicată deasupra șoldului, și i-a arătat un zâmbet mișel.
— Doar nu mă lași așa? i-a zis Mara.
Tudor a mai făcut câteva poze. A pus aparatul pe masă. A mai băut Soplica. S-a clătit cu apă de la robinet. S-a apropiat de Mara, care s-a întors și și-a lipit spatele de perete. S-a pus în genunchi în fața ei, a apucat-o cu ambele mâini, i-a ridicat piciorul stâng într-o parte. Ea și-a înfipt unghiile în părul lui.
Mai târziu, după ce Mara a ieșit din duș, l-a întrebat:
— Mâine la cat trebuie să fim la autogară?
— Ah, legat de asta…
Mara știa exact ce urma să spună.
— Am intrat pe site, să iau bilete pentru tur. Erau deja sold out.
— Și când te-am întrebat ieri de ele?
— Da, păi, urma să le iau azi, dar când am intrat…
Ți-am zis să le iei acum o săptămână, a spus Mara în gând. Un singur lucru te-am rugat, cel mai ușor lucru. Niște bilete amărâte. Eu am căutat biletele de avion, eu le-am luat, eu am făcut check-in-ul pentru amândoi, eu m-am ocupat de cazare. Tu n-ai făcut nimic, băi, doar mi-ai dat bani pe Revolut. Și acum trei ani, am venit cu tine la spital când tatăl tău avea arsuri de gradul trei, dar tu n-ai venit cu mine la înmormântarea bunicului, că era prea departe, că ți se părea nepotrivit, că aveai deja planuri. Păi și eu aveam, băi, planuri când m-ai sunat să-mi zici ca nu vine salvarea aia odată după ce a vărsat tac-tu` oala de apă fiartă pe el. Trebuia să mă văd cu Sorina. O știi pe Sorina, ai râs destul la glumele ei când am ieșit în bar, dar știi că-n clasa a zecea a înghițit un pumn de pastile? Știi că până să termine liceul, purta numai mâneci lungi, chiar și-n toiu` verii? Nu mă vedeam cu ea doar așa, să bârfim. Avea nevoie de cineva, băi. Știi că după ce i-am spus că-mi pare foarte, foarte rău, dar că trebuie să amânăm, pentru că tatăl lu gagică-miu e-n spital, nu am mai dat de ea o săptămână. Abia după vreo lună am aflat că luase iar un pumn de pastile. Doar paracetamol, slavă domnului. Și tu ce aveai de făcut când îl îngropam pe bunică-miu? Era frumos afară și voiai să faci niște poze, așa-i?
I-a spus doar:
— Of, bine.
— Oricum, e deprimant Auschwitz, a continuat Tudor. Nu mai bine ne mai plimbăm? E vreme bună, mai facem poze, poate mai mergem iar la restaurantul ăla cu găluște, a fost bun.
Da, Tudor, e deprimant, that’s the fucking point. Nici nu știu dacă tu, de fapt, n-ai vrut să mergem, că ți-e incomod să te apropii de suferința altora, să empatizezi. Sau doar ți-a fost lene să iei biletele, când ți-am spus să le iei.
— Facem cum vrei. Mai ai role de film?
— Da, a spus Tudor cu un rânjet. Încă două color și una alb-negru, pe lângă cea din aparat, care mai are două sau trei cadre.
Toată ziua următoare s-au plimbat fără direcție prin centru. La cazare, au băut câte un pahar de Soplica. Tudor a intrat la duș, iar Mara a ieșit pe balcon să fumeze. A făcut check-in-ul pentru amândoi. Și-a stins țigara, a aprins alta. A salvat biletul ei. S-a uitat îndelung la biletul lui, i-a citit numele de cinci ori. Nu i l-a trimis. A tras un ultim fum din țigară.
Apoi i-a luat aparatul foto, a scos rola de film, a deșirat-o, a mototolit-o, a băgat-o în chiuvetă, sub jet, a rupt-o în bucăți și a aruncat-o la gunoi. A băgat în aparat rola alb-negru. A scris rapid un bilet pentru Tudor, i-a spus simplu că e un copil incompetent și că nu-l suportă, că nu s-a schimbat deloc, că ar trebui să-și schimbe terapeuta, că se duce degeaba. A pozat biletul, apoi l-a rupt și l-a aruncat în gunoiul din bucătărie, lângă prezervative.
Tudor a ieșit din baie. A tras aer în piept cu o privire încruntată.
— Dragă, ar trebui să mai lași țigările.
Ea doar i-a mângâiat barba. A terminat dintr-o gură sticla de Soplica, a pus-o pe noptieră. I-a dat jos prosopul din jurul brâului și s-a pus în genunchi în fața lui.
Tudor, cu ambele mâini în părul ei, i-a spus:
— Mi-a fost tare dor de tine. De ce ne-am despărțit, oare?
Ziua următoare au plecat devreme de la cazare. Aveau avionul la amiază, așa că s-au oprit la o cafenea înainte să meargă la gară.
Tudor se uita încruntat la telefon.
— Hm, nu mi s-a încărcat telefonu.
Mara nu a reacționat.
— Ai biletele, da? a întrebat Tudor.
— Ar trebui să mergem, i-a spus Mara.
— Mai avem câteva ore. Trebuie să mă duc la baie, că n-am apucat să…
— Da, da, du-te.
Aparatul foto a lui Tudor stătea pe colțul mesei, cu breteaua atârnând. Lăsase pe scaun rucsacul și jacheta maro care îi era prea mică.
Mara și-a terminat cafeaua. Și-a pus jacheta de blugi, apoi rucsacul. S-a ridicat, s-a uitat o ultimă dată la lucrurile lui. A ieșit din cafenea, singură, și a luat-o spre gară. În aeroport se uita încontinuu în spate. Și la coada de la securitate. Și când aștepta să se deschidă poarta. Nu l-a văzut.
După ce a decolat, și-a amintit că Tudor schimbase rola din aparat în ziua în care ar fi trebuit să meargă la Auschwitz.
