Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Iulian Bocai la Creative Writing Sundays, pe 16 martie 2025, la tema „Să se scrie o continuare la povestirea In the Box de Kono Taeko”.
— Când am revăzut-o ieri pe femeia cu care am avut un conflict acum un an, am înțepenit de frică. Ți-am povestit atunci cum mă purtasem cu ea pentru că nu-mi mulțumise că-i ținusem ușa de la lift, ca să intre cu un pachet voluminos. Trebuia s-o fi iertat, știu, Magda. Asta e dovada că n-am trecut peste mojicia ei atâta timp. A fost o proiecție. Am recunoscut ceva din mine în ea. Și eu mă consider o femeie cu bun simț, dar mi s-a întâmplat să mă port inadecvat de multe ori. Care ar fi fost șansele să o reîntâlnesc pe nesimțita asta? Pardon my French. Chiar așa mi-am zis. O să spui că a fost un cadru potrivit, creat chiar de mine, la nivel inconștient, exact cum mi-ai explicat de la primele ședințe. Cum altfel să se repete povestea? Uite că, deși vin la psihoterapie atâția ani, tot nu sunt în stare să-mi exprim emoțiile.
— Spune mai departe. Hai să aflăm ce se ascunde de fapt sub întâmplarea asta.
— Ceva bun am făcut, pentru că am învățat să acționez în pofida fricii. M-am întors spre ea și am vrut să o confrunt, să-i spun că s-a ivit o șansă să discutăm despre gesturile noastre. N-am apucat, pentru că mi-a luat-o înainte:
— Îmi pare rău pentru data trecută. Nu aveam putere nici să articulez. Știu și ce zi era. Joi, 2 februarie. Ziua în care primisem prin DHL, la birou, actele și lucrurile soțului meu. Murise cu trei săptămâni înainte într-un accident de mașină, în Italia. Fusese într-o delegație. Mi l-au trimis acasă la mijlocul lui martie.
— M-am uitat la ea cu atenție cât timp a vorbit. Avea o piele întinsă și îngrijită, părul blond, tuns scurt, proaspăt spălat și aranjat. Sigur aplicase niște ulei pentru strălucire. Era o lumină rece în lift, iar ea arăta ca într-un pictorial dintr-o revistă de modă. Asortase la rochia din tafta neagră niște cercei mici, din perle sălbatice. Ce bine merg bijuteriile astea și în timpul zilei, mai ales pe femeile mature. M-am întrebat ce a făcut de s-a menținut mai în formă decât mine, deși părea mai în vârstă cu zece ani, după voce și după atitudine. M-a deranjat că mi-a plăcut. Scor 1 – 0.
Abia apoi i-am auzit cuvintele. Nu mi-a venit să cred. Ce situație, ce poveste de viață și tot ea se scuza. Am rămas cu un nod în gât și am invidiat-o. Ea era victima mea și totodată și eroina. Scor 2 – 0.
— Cum te-a făcut să te simți?
— O agresoare. M-am gândit că am nedreptățit-o, că nu am fost empatică. Am rămas o războinică la fel de aprigă ca acum un an. Cum să ies din lift și să apăs înainte pe toate butoanele, ca să se oprească la toate etajele dintre 3 și 9? Cine face așa ceva? Am fost infantilă.
— Hai să zicem, dacă ești de acord, că a fost doar un comportament infantil.
— Mă rog, dar chiar și așa, nu e permis unui adult.
— Pe de altă parte, ai perceput totul ca pe o competiție.
— Da, deși eram hotărâtă să fac pace. Apoi m-a desființat cu umorul ei. Acum râd, dar atunci am continuat să țin scorul. Se făcuse 3 – 0. Selectam în minte cea mai potrivită replică. Îmi pare rău, Acum înțeleg, Regret că am fost atât de necivilizată. Iar nu am apucat să dau vreun răspuns, că a schimbat atmosfera instantaneu. Mi-a zis, plină de farmec:
— Cum ar fi fost să rămâneți în lift cu bătrânica Andronache, de la ultimul etaj? Tot văduvă și ea. În zece minute, iar noi vom sta aici o oră cel puțin, v-ar fi înșirat toate medicamentele pe care le ia. Creme, alifii, picături, tablete efervescente, pastile moi, cu recomandări medicale cu tot. La optzeci de ani, după jumătate de viață de junghiuri și de dureri care mai de care, ar fi enumerat atâtea categorii de doctorii, că ați fi capitulat.
— Revenind la femeia din lift, cum ți s-a părut comportamentul ei?
— Admirabil. S-a purtat cu inteligență și a trecut cu grație și nonșalanță peste un dialog care ar fi putut să se termine prost. Apoi m-a întrebat despre mine. Imaginează-ți. A luat conducerea de la început și n-a mai lăsat-o. Stătea rezemată cu spatele de o latură a liftului, iar eu o priveam și direct, și în oglindă. Ținea poșeta cu ambele mâini, o minunăție de poșetă, fucsia, cum să porți culoarea asta la cincizeci și, fără să fii penibilă? Ținea picioarele un pic mai în față, sprijinindu-se mai mult pe tălpi – ce glezne, ce ciorapi fini. Știi ce eleganți sunt pantofii aia cu toc ascuns, de trei centimetri? Zi cum le spune. Niciodată nu-mi aduc aminte. Mă rog, am vorbit vrute și nevrute. I-am zis de divorț, de cancerul la sân, de Matei, de cât de frică îmi e să nu rămână în State și să-i meargă prost după facultate, de când a fost reales Trump. Am fost ca la psiholog. Scuză-mă, Magda. Doar că nu am plâns cu ea.
— Asta înseamnă că a fost o întâlnire clarificatoare.
— Pe de o parte, da. Am sesizat însă ajutorul ei. N-aș fi trecut atât de repede peste zgârciul acela pe care l-am mestecat luni de zile, un nod cu fire de rușine și jenă. M-a ajutat că mi-a zâmbit, că m-a ascultat cu atenție. Pe de altă parte, acum sunt confuză.
Cei de la întreținerea liftului au ajuns într-o oră și jumătate. Eram într-un ascensor de tipul celor conectate, iar firma responsabilă a fost la curent cu defecțiunea în timp real, însă nu a avut nicio echipă disponibilă pe teren. Îi mulțumeam lui Dumnezeu că nu ne deschid ușa.
Pot să-i desenez forma ochilor, dar nuanța aceea cenușie nu mi-ar ieși. Simt și acum parfumul care umplea spațiul dintre noi. Auzeam din când în când notificările de sms sau WhatsApp de pe telefonul ei, o bătaie în ușa liftului, mai sus sau mai jos, și toate îmi tulburau conexiunea cu ea. Nu s-a uitat la niciun mesaj. Mi s-a părut neobișnuit de delicată. Nu a vrut să mă întrerupă.
La un moment dat am scos sticla de apă din geantă, i-am oferit-o, dar avea și ea, îți dai seama? Mi-a spus că își pune mereu un termos în poșeta ei mică. Era unul de 330 mililitri, de la Zooplus, pe care scria Dog Mom. Pornind de aici, am început să vorbim despre animale.
— Și cum s-a încheiat întâlnirea? Te întreb pentru că și noi mai avem câteva minute din sesiunea asta.
— Am crezut că mi-am făcut o prietenă.
— Prietenia are nevoie de mai mult timp. Să zicem că doar ați început o relație de prietenie.
— Magda, mi-e teamă și să gândesc, acum chiar că mă comport ca o adolescentă, însă mi-ai spus să fac mereu demersul ăsta de sinceritate. Poate este din nou o proiecție. Vorbim săptămâna viitoare. Oricum, tot m-a ajutat la ceva ora de azi. Mi-am amintit cum se numesc tocurile alea. Kitten heels.
