27 august , 2019

DOAMNA EMILIA (FRAGMENTE)

DOAMNA EMILIA (FRAGMENTE)

Text scris de Andrada Clonțea, aleasă de Dan Coman la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în iunie 2019.

Emilia Irimescu a aruncat din nou cu borcane goale de la geamul din bucătărie.

— Doamna Emilia, ce făceați dacă dădeați în cap cuiva? Murea naibii vreun copil și ajungeați la pușcărie.

Ochii bătrânei par mai mari în spatele ochelarilor. Degetele i se plimbă pe șiragul de mătănii primit de la o nepoată de-a doua care fusese în pelerinaj la Prislop. Bine că a rămas gravidă, că altfel nu mai stătea Titi cu ea. Dumnezeu e bun și ascultă.

— Vă dați seama ce rușine ar fi fost pentru Delia? Ditamai profesoara și mama ei aruncă pe geam cu ce apucă. Dar pentru Sorin? Să vină tocmai din America să îți aducă matale de mâncare la mititica.

Emilia culege câteva firimituri de pe masă. Cele două vecine mâncaseră deja aproape jumătate de cozonac și acum îndrăzneau să o tragă la răspundere. La ea în casă. Era bună când le cosea rochii fandositelor. Parcă ea nu le știa hramul.

— Păi să nu mai parcheze în fața intrării în bloc, că sunt în vârstă și merg greu și tinerii nu mai au respect.

În urmă cu două luni, Delia o pusese să jure cu mâna pe Biblie că nu mai aruncă nimic pe geam. Nici coji de ceapă, nici sâmburi de măsline, nici cartofi stricați. Poate acum o s-o vadă Bunuțul și o să facă să se termine totul. O să doarmă pe vecie lângă Marian. Ce poezii frumoase mai scria Marian – de câte ori era în tură de noapte la penitenciar mai compunea câte o strofă. Iubita mea dintotdeauna, cu tine nu simt nici furtuna. Pe vremea aia nu  avea nimeni curaj să parcheze în fața scării.

***

În prima seară când Emilia nu a răspuns la telefon, niciunul dintre copii nu s-a îngrijorat. Avea și mobil Nokia cu butoane, dar îl ținea în vitrina bufetului din bucătărie și nu îl lua niciodată cu ea, ca să nu i-l fure. Pe Skype apărea online, cu statusul ei celebru ,,MAMA VA IUBESTE PE TOTI!!”.  Se lăuda că este cea mai modernă babă de pe scară. Lângă laptop avea o foaie cu toate instrucțiunile scrise de Sorin cu litere mari: apăs pe butonul argintiu din dreapta sus, aștept să apară poza cu norișori și clepsidra să se transforme în săgeată, duc șoricelul pe iconița cu Skype și apăs de două ori. De fapt, nu închidea niciodată fereastra de Skype.

Baba modernă mai pleca, din când în când, la casa de la țară, cu o sacoșă plină de oase și resturi de mâncare păstrate în congelator câteva luni bune. Câinii simt că am suflet bun, zicea ea. Nu a reușit nimeni să o convingă că și câinii de la oraș simt că are suflet bun și că e periculos la vârsta ei să meargă cu ia-mă nene până în satul ialomițean din fundul pământului.

A doua zi, Sorin a sunat-o pe tanti Carmen, vecina de deasupra.

— Nu-ți face griji, Sorine. Am văzut-o ieri dimineață, mergea la Lidl. Știi că nu își pune aparatul auditiv de fudulă ce e. Mai sun câteodată la ușă să o mai țin de vorbă sau să-i mai duc o ciorbiță din ce ne mai rămâne. Se uită pe vizor, dar nu-mi deschide mereu. Vezi, dacă nu aude, nu-și dă seama că pășește de parcă trece un regiment la defilare.

— Mulțumesc, tanti Carmen. Nici nu știi cât de recunoscători suntem că o mai bagă în seamă și pe ea cineva. Măcar de-ar mai vrea să vină să stea cu noi câteva luni pe an, că avem suficient loc.

Emilia nu mai merge în Canada de când Sorin și nevastă-sa au încercat să o mărite cu tatăl unui amic, și el văduv. Om serios, fusese maistru la uzina din Mârșa. A invitat-o la un vals la balul anual al românilor din Toronto. L-a refuzat – îmi pare rău, dar nu se cade să dansez. Pe drumul spre casă Emilia a plâns. Taică-tu mi-a zis înainte să moară că pe unde a fost el să nu mai treacă nimeni.

— Mi-a arătat doamna Emilia poze – aveți o casă superbă. Dar nu mai poate la vârsta ei să se obișnuiască prin străini. Și casa Deliei e frumoasă. Deh, lângă Mediterană. Merita, săraca. Bine că a divorțat și a plecat. Poate își reface viața cu un grec bogat. Nu e târziu. Doamna Emilia e foarte mândră de voi. Cine nu ar fi? Un inginer și o profesoară universitară. Nu era de colea să ții doi copii la facultate.

Delia l-a sunat pe Titi și l-a rugat să meargă până la ea, că avea cheile de la apartament în caz de Doamne ferește. Acasă nu era și nici la țară nu o văzuse nimeni.

Nici în a treia zi Emilia nu a fost de găsit. Delia s-a uitat după bilete de avion, dar era plin sezon și parcă n-ar fi dat trei sute de euro dacă nu era nevoie.

Peste mări și țări, inginerul și profesoara erau neliniștiți. E momentul să anunțăm poliția, dar cine să anunțe? O fi căzut pe stradă de la căldură, că nu are stare să stea în casă nici când sunt patruzeci de grade afară. Parcă mai des iese din casă când e caniculă. Poate a ucis-o vreun nenorocit și zace prin vreun șanț decapitată, arsă. Dacă va fi de negăsit și de nerecunoscut și nu o să avem ce îngropa? Grecia e mai aproape decât Canada, du-te tu, sis. Plătesc eu jumătate – hai, apucă-te de bagaj, că iau eu bilet la primul avion.

Delia a scos geamantanul mic și a început să cotrobăie prin dulap, apoi în cutiile cu hainele pe care nu le mai purta. A găsit o rochie neagră. S-a așezat pe marginea patului și a rămas nemișcată. Ecranul telefonului s-a aprins. Era Sorin, pe Skype.

— Hai, că ne-a făcut-o iar. E bine acum. Abia cumpărasem biletul, că m-a sunat George.

— Care George?

— Cum care George? Medicul de familie. Ginerele lui nașu’. L-au sunat de la spital, că nu dădeau de rude apropiate. E la toxicologie, cu drogații.

— Cu drogații?

— A luat un medicament de mai multe ori. Unul nasol, Sintrom, contra coagulării sângelui. Se ia o zi un sfert, o zi jumate, o zi trei sferturi și tot așa. Ea a luat de trei ori pe zi câte o pastilă întreagă, că l-a confundat cu altul. Cică au chemat salvarea la Lidl, că începuse să îi curgă sânge șiroaie din gingii. Zice George că mama nu ne-a sunat că nu a vrut să ne speriem degeaba. Nu fi moacă, nu mai plânge. Iarba rea nu piere, nu știi vorba?

— Cum să nu plâng? Ne face de rușine prin oraș. Nu ți-am mai zis, dar iar a aruncat cu borcane pe geam. Am pus-o să jure pe Biblie.

— Cred că trebuie să vorbim serios despre azil. Poate te interesezi acum, când te duci. Biletul e nerambursabil. Te mai plimbi și tu, că ai muncit destul. Nu-i problemă, îmi dai tu banii când ne vedem.

***

Medicul rezident nu pare să aibă mai mult de douăzeci de ani. Dă la o parte plicul cu o sută de euro strecurat de Delia în teancul de rețete pe care le găsise pe masa din sufragerie. O asistentă tocmai intra în salon.

— Voiam să vă mulțumesc. Puțini doctori ar fi încercat să găsească familia unui pacient în vârstă.

— E bine că avea deja fișă la noi la spital. Nu am făcut decât să dau un telefon. Ar fi putut fi mama sau bunica mea. Ba chiar am înțeles că a lucrat ca infirmieră un timp. Și-a făcut repede prieteni aici.

Emilia zâmbește, așezată pe marginea patului. A slăbit față de vara trecută, când o văzuse Delia ultima dată. Picioarele nu ating pământul și, din când în când, le leagănă în contratimp, stângul în față, dreptul înapoi, dreptul în față, stângul înapoi. Un papuc îi scapă pe jos. Asistenta ridică un deget. Emilia zâmbește. Gingiile nu i s-au vindecat de tot.

— Le-am zis fetelor că le ajut să pună perfuzii. Nimeni nu nimerește vena ca mine. Am mâna ca fulgul, nu las vânătăi.

Delia oftează și, când asistenta se apleacă după papuc, ia plicul refuzat de rezident, îl îndoaie și îl bagă în geantă.

— Mai întâi ne facem bine și vedem după ce perfuzii punem. Nu-i prea vine să stea în pat. Cum nu stăm cu ochii pe ea, face inspecție pe culoare ca generalul. Așa-i, doamna Emilia?

Doamna Emilia ridică din umeri și își întoarce privirea spre geam. Rezidentul se pregătește să plece spre următorul salon, iar Delia îl urmează. De pe noptieră, Emilia ia aparatul auditiv, dă sonorul la maxim și îl montează în ureche. Se uită spre patul de alături, unde respiră fornăit o bătrână uscată, cu un batic negru pe cap.

— Mamaie, dormi? Ai văzut-o pe fata mea? E profesoară.

Din celălalt pat, fornăitul continuă. Emilia se uită spre ușă, apoi se dă încet jos din pat. Se apleacă, o studiază câteva clipe pe femeie și apoi o zgâlțăie de umăr.

— Mamaie, a venit fata mea. Trezește-te să o vezi, că ai timp să dormi destul pe lumea ailaltă.

Delia se întoarce. E roșie la față, ca atunci când a venit supărată acasă că i-a spus un coleg la școală că tatăl lui a zis că Irimescu e un câine prost. Un câine polițist prost, mai exact. Ba taică-tu e prost și tatăl meu îl bate pe tatăl tău. Emilia se întoarce în pat și, ducând mâna la ureche de parcă o mănâncă pielea, scoate aparatul și îl ascunde în mâna făcută pumn.

— Te-am văzut. Pune-l la loc imediat, că vreau să auzi limpede ce am de zis.

***

Emilia oprește laptopul și dă televizorul mai tare. O profesoară de franceză din Oarja și-a omorât mama cu un făcăleț. Caută cu picioarele pe sub masă papucii, se ridică încet și leagă mai bine cordonul de la capot. Aranjează pledul de pe canapea, apoi franjurile covorului. Deschide fereastra și privește în jos. De fiecare dată când plecau copiii dimineața se uita după ei până când dispăreau după colț. Uneori pleca după câteva minute din casă, să fie sigură că ajung la școală. Apoi se apuca de ale casei până spre prânz, când venea din nou la fereastră să vadă dacă Delia și Sorin vin acasă împreună. Știa după cum mergeau dacă au luat o notă mică sau dacă Sorin s-a încăierat cu vreun coleg. Dar cel mai drag îi era să se uite pe fereastră exact când apărea Marian, în uniformă, mereu cu țigara în mână. Atunci fugea repede la oglindă, verifica dacă părul îi stă bine și dacă nu cumva i s-a întins rujul. În zilele când Marian lua leafa, Emilia îl îmbrăca pe Sorin în costumul de marinar și pe Delia în rochița albă cu dantelă și luau autobuzul până la poarta penitenciarului. Așa se ține un bărbat acasă, de asta Marian nu mergea cu chenzina la cârciumă, ca alții.

Ia cei trei sâmburi de piersică de pe pervaz și îi bagă în buzunar. Apoi închide geamul și trage draperiile. La televizor e în reluare Noră pentru mama. Pe Etno TV e deja ora de teleshopping. Stinge televizorul și închide cu grijă ușa sufrageriei – s-au lăsat balamalele și agață mereu linoleumul. Verifică dacă a încuiat bine ușa de la intrare. Umple un pahar cu apă de la chiuveta din bucătărie. Aragazul nu l-a pornit azi. Închide luminile și își ghidează pașii după becul de veghe din hol. Se oprește la baie. Dă jos capotul și îl atârnă în cuierul de după ușă. Scoate placa dentară și o pune în paharul cu apă, apoi se răzgândește și o pune la loc. Își piaptănă părul și găsește rujul luat de Marian de la sârbi imediat după Revoluție.

Când intră în dormitor, Marian zâmbește din fotografia alb-negru de pe perete. Cu pălăria așezată într-o parte, își aprinde o țigară. E îmbrăcat în costumul cel bun, făcut pe comandă la nea Steriade, când au cununat pentru prima oară. Materialul fusese refuzat la export, dar nu se vedea niciun nod ieșit în afară sau vreun fir scăpat. Emilia dăduse pe el două găini și o față de masă din macramé la care croșetase o iarnă întreagă după o schemă copiată de la o colegă care primea reviste de la Moscova.

— Fir-aș al dracului, nevastă, de unde avuseși bani să-mi faci costum?

— Așa-s eu, econoamă.

— Uite, de-aia te iubesc eu pe tine. De când ne-am luat nu ai aruncat un fir de ață. Hai, că pentru asta îți face băiatul cadou o pereche de cercei noi.

Emilia se apropie de el. Trage de câteva ori în sus și în jos de tablou, până când iese din zid cu cui cu tot. Pe perete rămâne un dreptunghi alb. Pe sticlă Emilia lasă o urmă de ruj, așa cum lăsa pe scrisorile pe care i le trimitea când era plecat în armată. Trage plapuma la o parte, bate pernele să se înfoaie și îl sprijină pe Marian de cea de la margine.

— Cum să plec, iubitule, din casa noastră?

***

#andrada clonțea

Comentarii facebook:

1 comment

Dă-i un răspuns lui Ruxandra Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *