Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Bogdan Coșa la Creative Writing Sundays, pe 18 mai 2025, la tema: „o proză scurtă despre singurătate”.
Fetița stătea urcată pe gard, atentă la ce se petrecea în curtea de peste drum. Când o văzu pe bătrână că intră la bucătărie, coborî, ieși iute pe uliță și începu să strige la poarta vecină:
— Ramona! Ramona!
Bătrâna apăru în ușă, cu un cuțit în mână, ștergându-se de șorț.
— Nu mai țipa atâta, că ne-aude lumea, agită ea supărată cuțitul deasupra capului.
— Acum s-a sculat Ramona?
— Nu s-a sculat. Las-o să doarmă, că e în vacanță.
— Atunci vii tu să-mi spui când se scoală? o întrebă fetița, agățată cu ambele mâini de gardul din fier forjat.
— Altă treabă n-oi mai avea, bodogăni bătrâna, nemulțumită. Du-te acasă și joacă-te singură.
— Da’ Ramona cu cine se joacă atunci? întrebă ea, bănuitoare.
— Ia uite ce grijă pe ea. Vezi că strigă mamaie-ta după tine.
Fetița își întoarse capul pe jumătate, ascultă atent, apoi se întoarse spre femeie.
— Strigă să-i aduc o gură de țuică.
— Du-te și adu-i.
— Mama a zis să nu-i dau că nu-i face bine.
— Bine nu-i face, dar ce rău să-i mai facă, păcatele ei, o gură de tărie?
Fetița ridică din umeri, cu ochii la intrarea în casa mare unde știa că doarme Ramona.
— Lasă că vorbesc eu cu mă-ta, că prea ascultă de doctor. O viață a tras Mărioara să facă averi la copii, și mă-ta nu-i dă și ei o țâră de tărie, că n-o fi foc dacă pune și ea limba pe pahar, spuse femeia, mai mult pentru ea. Florinela, mamă, du-te acasă că Ramona nu se joacă cu tine.
— De ce, tușe Leană?
— Că ai avut păduchi și mamă-sa mi-a spus nu cumva s-o las cu tine, să-i ducă la București.
— Dar nu am, tușe Leana. Nici n-am avut. A avut altcineva din clasă. Ia uite, își despică fetița părul la rădăcină, ridicându-se pe vârfuri. Vino și uită-te, o chemă ea. M-a spălat mama cu șampon pentru păduchi. Și cu gaz, continuă fetița, ca să fie mai sigură.
— Păi eu știu, fetiță, dacă ai sau nu? Ce să fac eu dacă s-a dus vestea că au fost păduchi în școală…
— Nu am, bătu ea, supărată, din picior. Tu nu vrei s-o lași pe Ramona să se joace cu mine. Tu, nu mama ei. Mama ei îmi aduce mereu înghețată pe băț.
Bătrâna oftă.
— Hai, du-te acasă și uită-te la desene.
— Nu mă uit, se agăță iar fetița cu mâinile de gard, rămânând așa, atârnată, cu picioarele ușor îndoite. Televizorul nostru s-a stricat. A zis mama că vine Fănel cu mașina să-l ducă la reparat, la Călărași. Și la al lu’ mamaie nu mă uit, că miroase urât la ea în cameră.
— Făcu pe ea? Vai de capul ei, patimă nu alta, vin mai încolo s-o schimb după ce dreg oala, dădu femeia din cap.
— Nu făcu. Când face, miroase și mai urât. Stai la ea în cameră doar cu deștele la nas, se strâmbă fetița, toată.
— Du-te și joacă-te cu mârtanul și nu mă mai ține din treabă.
— Nu e acasă. Mama zice că i s-a făcut.
Fetița începu să sară într-un picior, ținându-se în continuare cu o mână de gard. Femeia se încruntă.
— Cum i s-a făcut? I s-a făcut de petrecanie? A, i s-a făcut de …., zise ea mustăcind, ocolind privirea curioasă a fetiței. Exact ca lu’ tac-tu, mormăi bătrâna în barbă.
— Tata nu e mârtan. De ce vorbești așa? Ce, nenea Aurel e mârtan?
— Haide, bre, du-te acasă, se veseli bătrâna. He, he, he, i-au cam albit mustățile lu’ nen-tu Aurel. Acum mai mult toarce.
— Tușe Leană, da’ dacă eu mă joc aici, la poartă, și Ramona se joacă acolo unde stai tu acum e bine? Nu intru la tine în curte decât dacă-mi spui tu să intru.
— Of, Florinela, du-te, mamă, acasă, și nu mai sta atârnată așa de gard, că trece lumea și e rușine.
Fetița se desprinse de barele de metal, se uită în dreapta și în stânga pe ulița pustie și se întoarse în curte cu capul între umeri.
Se încălzise bine afară, soarele deja începuse să dogorască iar fetița se așeză în leagănul prins de bolta înaltă cu patru sfori groase. Își luă avânt și începu să se ridice din ce în ce mai sus, strângând cu putere sfoara. Privirea ei era tot spre curtea vecină, atentă la orice mișcare de acolo.
Curând se plictisi de atâta legănat. Se duse la ușa de la intrare, se descălță de papucii de plastic roz, traversând în fugă camera bunicii țintuite la pat și intră în camera în care dormea cu mama ei. Închise ușa după ea, apoi scotoci îndelung în cutia mare de lângă capul patului, plină cu jucării, multe din ele de când era mică. Se bucură când găsi păpușa blondă, complet dezbrăcată, căreia îi lipsea o mână. Se aplecă din nou spre cutie, răscoli totul, până găsi mâna cealaltă și rochia păpușii. Abia atunci se ridică mulțumită, luă obiectele găsite și o sticluță cu ojă roșie și ieși din cameră, nu înainte de a trage puternic aer în piept.
— Unde te duci, Florinela? o întreabă bătrâna, ridicând capul după pernă. Să nu ieși din curte că se supără mamă-ta pe noi.
— Nu ies, mumă. Pe Ramona n-o lasă tușa Leana să se joace cu mine că am avut păduchi.
— De, mă, fată, ce să-ți fac. Stai aicea cu mine și uită-te la televizor la desene. Când vine mumă-ta, s-o juca ea cu tine după ce termină treaba.
— Nu-mi place să stau la tine să mă uit la desene. Și nu mă mai minți și tu. Când e să se joace, ea adoarme, zice că e obosită.
— Lasă că vorbesc eu cu tușe-ta, când vine încoace. Ce dracu, Doamne păzește, de-acu’ o lună s-a dus și mama lor de păduchi din școală.
Fetița ieși pe prispă, se așeză pe banca acoperită cu un macat verde, cu trandafiri mari, roșii și se apucă să descâlcească părul păpușii. Firele subțiri și moi din material sintetic erau încâlcite bine, așa că după puțin timp fetița renunță și se apucă să îmbrace păpușa în rochia de jerse. Desfăcu sticluța de ojă, dar oja era întărită, și trase de pensulă până rămase cu bețișorul în mână.
Se duse din nou la poartă și se uită în curtea vecină, cu mâna streașină la ochi.
— Ramona, strigă cu vocea ei pițigăiată. Ramona, mai strigă o dată cu voce sonoră, după ce trase aer în piept. Raaamoooonaaa, țipă ea lung încă o dată.
O mână apăru grăbită și închise fereastra dinspre stradă. Ramona apăru la fereastră, dar dispăru imediat. Tușa Leana ieși apoi în prag, cu mâinile în șolduri.
— Păi ce ți-am spus eu ție? Când o spune mamă-sa că poate să se joace, atunci o să vă jucați, strigă bătrâna de acolo.
— Dar eu m-am jucat cu ea când a avut mâna ruptă. Și când a avut bubat m-am jucat cu ea. Și bubatul e mai rău ca păduchii. Eu am luat bubat de la ea și nu m-am supărat.
— Vezi că ne vede mamă-sa pe cameră, se supără și n-o mai aduce pe Ramona pe aici, arătă bătrâna spre camerele montate pe casă. Și atunci chiar că nu mai ai cu cine să te joci.
Bătrâna intră din nou în casă. Peste puțin timp, ieși din curte cu o farfurie cu plăcintă cu mere aburindă și intră în curtea Florinelei, la bătrâna imobilizată în pat. Când ieși din cameră, era la fel de neînduplecată, deși Florinela aștepta cu nerăbdare să se răzgândească.
— Vine mamă-sa mâine și vedem ce spune, da? o luă bătrâna de umeri să o împace. Că doar n-a adus-o pe Ramona aici să stea toată ziua în casă, cu ochii la desene, continuă mai mult pentru ea. Ia și mănâncă plăcintă, că e caldă.
Greu trecu timpul pentru fetița dornică de joacă. De patru ori intră în cameră la bătrâna țintuită la pat și, de fiecare dată, ieși la fel de repede cum intrase. Degeaba încercă bătrâna s-o țină acolo, o ademeni cu telecomanda, o întrebă de vorbă, o puse să-i ridice perna sau să-i aducă apă rece din fântână. Florinela făcea ce făcea și tot la poartă ajungea, poate-poate ajungea s-o vadă pe fetița venită în vizită la bunici. I se scurgeau ochii după prietena de joacă, care nu ieșise din curte de două zile, adică de când venise. Nici nu plecase bine mama ei la București, că se lovise de împotrivirea lui tanti Leana în ceea ce o privea pe Ramona.
Plictisită de atâta așteptat în soare, fetița se trase la umbra zidului casei. Ochii îi căzură pe un melc cu cochilie care se târa leneș pe o țeavă de metal ce susținea bolta. Îl luă și-l așeză cu grijă pe aleea betonată. Melcul se retrase speriat în cochilia lui. Așa începu vânătoarea de melci ascunși în iarba din grădiniță de flori, alternată de priviri lungi în curtea de vizavi.
Când ajunse acasă mama fetiței, o găsi încă pe alee cu o găletușă plină mai mult de jumătate cu melci cu cochilie, de la cei mai mici, cât o unghie, până la melcul uriaș, cât o caisă bine coaptă. Îi scotea pe rând pe aleea încinsă bine de soare, îi punea în cerc pe frunze mari de viță-de-vie și, așezată pe vine, cu capul aplecat deasupra lor, le cânta cu voce șoptită. Niciunul nu voia să iasă din cochilie pe suprafața care dogorea.
Femeia intră în curte, încărcată de plase și oftă când o văzu pe fetiță acolo. În sat nu prea mai erau copii, abia se strânseseră pentru o clasă mixtă. Pe ulița lor și pe cele învecinate toți cei mai tineri plecaseră la Călărași sau mai departe. Uneori satul se mai anima de gălăgia copiilor veniți la bunici, și Florinela avea copii să se joace, dar nu și acum.
— Când te joci cu mine? o luă la întrebări fetița, lovind cu un bețișor cochiliile.
— Mai încolo, îi răspunse mama, obosită, același mai încolo pe care fetița îl auzea mai mereu, și care nu avea nicio finalitate. Hai să mănânci un corn cu ciocolată, strigă femeia la ea, înainte de a intra în casă.
Fetița puse melcii în găletușă, mai aruncă o privire în curtea vecină și intră fredonând încet Melc-melc codobelc…, lăsând găletușa în prispă. În aerul ușor răcoros, câțiva melci ieșiră din cochilie, așa că, ceva mai târziu, mama Florinelei îi găsi târându-se pe gura găletușei. Dezgustată, lăsă din mână foarfeca, aruncă toți melcii în curtea găinilor și se duse în grădină, la treabă.
În urma ei auzi țipătul Florinelei și plânsetul ei disperat.
— Unde sunt prietenii mei?
Cocoșul apucase melcul cel mare și izbea țanțoș cu ciocul cochilia tare. În jurul lui, găinile se băteau pe celelalte cochilii.
