Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de Bogdan Coșa la Creative Writing Sundays, pe 18 mai 2025, la tema: „o proză scurtă despre singurătate”.
Chiar şi la 80 de ani, bătrânul îşi păstrase simţul umorului. În rarele zile când nepoţii săi de la oraş îl vizitau la ţară şi făceau poze alături de el cu telefoanele lor scumpe, zicea că astea-s mofturi, iar cea mai mare descoperire a timpului său e sticla de plastic. „De-aţi şti cum stăteau pe vremuri părinţii voştri înghesuiți în autobuze, cu sticlele alea grele zdrăngănind în traiste, pline cu lapte de la ţară… Cu asta aţi crescut.” Apoi înclina capul, gânditor, şi îşi mai turna un pahar dintr-o sticlă de plastic pe care scria „Trăienel”, un vin ieftin şi dulce îmbuteliat în comuna sa, Traian, din judeţul Bacău. Casa era plină de sticle goale ascunse sub pat, în dulapuri, chiar şi sub perne. Când lumea îi spunea că bea fără măsură, arăta cu degetul spre cana cu gradații şi se prefăcea mirat: „Cum adică fără măsură? Iaca, asta-i măsura mea, 200 ml”. Apoi râdea pe înfundate, iar ochii albaștri îi străluceau ca unui copil pus pe şotii.
Cândva fusese voinic. La colectiv avusese în grijă boii satului şi cele mai grele munci căzuseră în sarcina lui. În ultimii ani slăbise mult, carnea se topise pe el, iar din toată semeţia lui rămaseră doar coastele care se întrezăreau ca nişte dungi prin cămaşă şi mâinile vineţii, uriaşe şi diforme, ca două stânci colțuroase. Se învățase cu singurătatea. Femeia îi murise cu opt ani în urmă, după ce se chinuise un an la oraş, acasă la fiica lor. În duminicile când mergea s-o viziteze, se ruga mereu de el: „Ia-mă acasă, Mihai, nu mă lăsa să mor aici!”. Dar nu putea, era paralizată pe-o parte şi zăcea la pat. Până la urmă o aduseseră acasă în comă, după un alt atac cerebral. Stătuse lângă ea, privind-o cum lăcrima fără să poată deschide ochii. Când venise preotul şi-o rugă să primească ultima împărtășanie, deschise puţin gura şi înghiți lingurița cu vin.
Bătrânului îi era frică de oraş. Băgase de seamă că toţi cei de seama lui care plecau să stea la copii – chipurile, pentru o vreme – nu se mai întorceau. Pe Liţă, vecinul său, îl luase fiul la Braşov acum două săptămâni, după ce i se făcuse rău. Când trecea pe la el în gospodărie să dea mâncare la câine, îi venea să-l strige ori să-l caute în grădină. Toate lucrurile din ogradă parcă îşi așteptau stăpânul, grebla şi furca erau rezemate de prispă, alături era maşina de făcut grăunţe cu un sac pe jumătate plin, iar pe măsuţa de lângă chiler erau întinse mere şi gutui. După o vreme, văzând că nu trece nimeni, făcu ordine în ogradă, duse toate uneltele în hambarul vecinului, iar fructele ajunseră în butoiul lui de rachiu. Nu-l speria moartea, cât mai degrabă neprevăzutul ei şi neorânduirea pe care o aducea.
Se puteau spune multe despre el, că era beţiv sau nepăsător, însă întotdeauna fusese gospodar. Nu lăsase în niciun an via nesăpată, porumbul îl prăşea, nu folosea erbicid ca ceilalţi, punea ceapă, morcovi, roşii, fasole, pe care copiii le luau acasă şi îi făceau mâncare, iar până acum trei ani ţinuse porci şi vaci. Însă puterile îl lăsaseră şi rămase cu câteva găini, pe care nu ştia cum să le păzească de năpasta care bântuia de câteva zile.
Primul îi dădu vestea Costică, un nepot care stătea la casa din deal: „Bădie, vezi că umblă o vulpe prin sat, mi-a luat două bibilici”. Apoi o bătrână îi povesti cum fugărise vulpea în ograda ei, iar lighioana sărise peste gard drept în căruţa unui ţigan care mergea cu oale prin sat. Într-o zi se porni un vacarm de cotcodăceli, câinele începu să latre, iar din dreptul şurii auzi bufnituri. Bătrânul se urni ameţit din casă şi apucă să o vadă trecând țanțoșă prin faţa lui, cu o găină în gură. Vulpea sări în grădină, apoi se opri la câţiva paşi, lăsă găina jos şi se uită liniștită la el de după gard, cu gura larg deschisă, plescăind şi parcă râzând. Stătură aşa aproape un minut, privindu-se unul pe altul. Abia după ce aruncă cu un băţ peste gard, animalul catadicsi să se îndepărteze.
Lumea lor se strângea tot mai mult. Bătrânii se retrăgeau în casele lor, apoi dispăreau. Livada de la marginea satului şi fostul loc de pășunat la vacilor se sălbăticiră, vulpile şi mistreții puseră stăpânire pe ele. Printre pâlcurile de aluni, tufe de mure şi în păduricea deasă de la capătul din deal al satului, unde pe vremuri cosea, se zăreau acum căprioare. În toamna aceea îl bătea gândul să meargă la oraş la fiica sa până la primăvară, chit că-i vor da vin cu porţia. Nu mai îndura frigul iernii, avea tot timpul mâinile şi picioarele reci. Ziua nu avea multe de făcut, nopţile erau chinuitoare, fiindcă dormea puţin, iar la cârciumă nu venea nimeni.
— Ce zici, bre, vii mâine la Bacău? La ce să stai singur aici ca huhurezul?
Nepotul lui venise de dimineață de la oraş, aduse mâncare, biscuiți şi două bucăţi rotunde de brânză proaspătă de vaci. Se pregăteau să culeagă via şi ţinea în mână câţiva saci albi de nailon. Se lăsase frig şi îşi puse peste hainele de oraş un sacou vechi de-al lui şi o pălărie în cap.
— Da, bă, vin, hai să terminăm cu via întâi.
De departe, semănau leit. Culegeau strugurii unul lângă altul, fiecare pe un rând, punându-i apoi într-un sac aşezat între ei. Când se umplea, nepotul căra sacul în capătul dinspre casă al viei. În câteva ore terminară de cules. Lăsară întregi doi butuci de struguri negri, cu boaba mică, dulci-acrişori, parfumaţi, care-i plăcuseră femeii lui, aduşi de la o mănăstire din Roşiori. Adunară 12 saci, mai mult cu poamă albă, cărându-i cu roaba în ogradă, în drepul fostului coteţ al porcilor. Nepotul ridica sacii, apoi învârteau pe rând la zdrobitor. La sfârşit, deșertară căldările cu strugurii zdrobiţi în butoiul pregătit în beci. Spre seară treaba era terminată, bătrânul încălzi o oală mare cu apă, spălă zdrobitorul, apoi intrară în casă şi puse de mămăligă. Luă câteva ouă din cuibarul găinilor şi pregăti un scrob, lângă brânza proaspătă de la oraş. După ce răsturnă ceaunul cu mămăligă fierbinte, îşi chemă nepotul, care fuma pe prispă, şi îi dădu un fir de aţă.
— Ce să fac cu ea? întrebă el mirat.
— Cu asta împarţi mămăliga. Doar n-oi tăia-o cu cuţitul, nu?
Nepotul se uită lung la el. Era învăţat cu hachițele bătrânului. Întinse firul între mâini şi încercă să taie mămăliga cu aţa pe deasupra.
— Nu aşa, tontule, bag-o pe dedesubt şi trage deodată.
Nepotul scoase aţa împotmolită, o întinse sub mămăligă, apoi trase cu ambele mâini către el, porţionând-o uşor, în patru bucăți egale.
— Iaca, vezi?
Bătrânului îi străluceau ochii. Părea fericit, sau poate era de la mirosul îmbietor care venea de la ibricul cu vin roşu pus la încălzit pe plită. Mâncară în tăcere, apoi nepotul întrebă din nou:
— Vii mâine, da? Vrei să plecăm dimineață sau la 11?
Bătrânul lăsă capul în jos, începu să bată darabana cu degetele, apoi răspunse cu o voce moale:
— La 11 mai bine, să vorbesc cu Costică de găini.
Nepotul avea 21 de ani şi era student. Nu-şi cunoscuse tatăl, copilărise la ţară şi toate vacanțele le petrecuse aici, muncind alături de el. Semănau la fire, era molcom şi taciturn, aşa că vorbeau puţin. Era singurul care mai înnopta la ţară – când treceau copiii săi, le simţea nerăbdarea să plece cât mai repede, după câteva ore.
Bătrânul ieşi să închidă găinile şi să dea mâncare la câine. Când se întoarse, dădu drumul la televizor, se schimbă şi se aşeză în pat în odaie. Nepotul îşi pregăti patul în sală. Scoase două sticle goale de sub pernă şi le puse sub masă, să nu doarmă cu mirosul de băutură la nas. Îşi aduse o carte din care citi un pic, apoi merse în odaia bătrânului.
— Te-a mai necăjit vulpea, bre?
— Hi, hi, s-a mutat pe uliţă la Roibu şi îi păzește găinile, chicoti bătrânul.
Nepotul adormi greu, se foi toată noaptea, scărpinându-se de purici. Cele două pisici, Piranda şi Costache, mâncaseră resturile de brânză. Motanul se duse în odaie, iar pisica se puse la picioarele lui. Bătrânul însă dormi bine, aşa cum nu i se întâmplase de mult. Îşi visă din nou femeia, în pat, alături de el, cu nepotul în mijloc, pe vremea când era mic, râzând amândoi şi rugându-l să-i dea fiecăruia câte un picioruş. Apoi visă că era o zi cu un soare orbitor, casa era proaspăt văruită şi acoperită cu lăstari de struguri negri, iar el era tânăr, dar avea chipul nepotului său şi era îmbrăcat în hainele purtate de acesta când culeseră via.
Nepotul deschise ochii dis-de-dimineață în sunetul radioului care anunța ora exactă şi în glasul şoptit al bunicului său, care îşi spunea rugăciunea stâlcit: „Tata nostru carili eşti în ceruri sfinţascî-sî numili tău…” În loc să se trezească, adormi la loc, ca la un vechi refren. Când deschise ochii din nou, era trecut de 9, iar bătrânul nu se zărea nicăieri. Pe la 11 apăru şi el, clătinându-se, cu o sacoșă în care se zăreau o sticlă de vin şi o caserolă de plastic cu mâncare. Întră în casă şi scoase din buzunarul sacoului o felie de cozonac prăfuită, cu câteva grăunțe deasupra, şi o pungă mică, turtită şi soioasă.
— Ţi-am adus colivă.
— Păi n-ai zis că mergem la Bacău?
Bătrânul nu zise nimic. Se întinse în pat îmbrăcat şi după câteva minute începu să sforăie.
După-amiază coborau amândoi pe uliţă. Bătrânul îşi revenise, mergea drept şi îşi conducea nepotul la microbuz.
— Vino sâmbăta viitoare, îi zise.
— Nu aşa ai zis şi săptămâna trecută? Că trebuie să culegi via şi după aia vii la Bacău?
— Da, dar trebuie să aşez vinul întâi…
Ajunseră la şosea şi se opriră lângă adăpostul nou, de plastic, al staţiei de microbuz, în dreptul grajdurilor dărăpănate ale fostului CAP. Nepotul se scotoci prin buzunare şi îi întinse câteva bancnote. Bătrânul dădu din cap în semn de mulțumire, apoi se aşeză pe bancă, privind către locul de unde trebuia să vină maşina. Se încălzise, era o vreme mai mult de septembrie decât de sfârşit de octombrie. Vântul abia adia, iar soarele strălucea printre frunzele galbene ale copacilor şi îi încălzea mâinile reci. În aer se simțea miros de must şi de coceni arşi. Nepotul se întoarse spre bunicul său, ar fi vrut să-i reproșeze că-l ducea de nas, însă bătrânul era din nou în transa lui mută şi zâmbitoare din care nu-l scotea nimeni. Microbuzul întârzia, iar dinspre uliţă se apropie un bărbat mic de statură, șchiopătând. Era Lică din deal, fusese aproape să moară iarna trecută după ce adormise seara într-un şanţ pe când încerca să se întoarcă de la cârciumă. Scăpase cu câteva degete de la picioare degerate, pe care i le amputaseră.
— N-ai o ţigară, moşule?
Nepotul scoase pachetul şi îi dădu câteva ţigări.
— N-ai cumva şi 5 lei?
Lică luă tremurând banii din mâna băiatului, apoi îi făcu cu ochiul bătrânului în timp ce se îndepărtă:
— Ne vedem la Catena.
Peste câteva minute, silueta bunicului său se făcea tot mai mică în timp ce se îndrepta agale spre cârciumă, iar microbuzul lăsă în urmă şi indicatorul vechi de tablă cu numele satului, pe care din depărtare se mai puteau citi câteva litere ruginite: „..atul …unde…”.
