Povestire scrisă de Irina Anton, aleasă de Bogdan Coșa la Creative Writing Sundays, pe 18 mai 2025, la tema: „o proză scurtă despre singurătate”.
Stimate client,
Prin prezentul e-mail, vă informăm că, în termen de 30 de zile, contractul dumneavoastră cu GOMA Big Four se va reînnoi automat.
Noul contract va păstra termenii și condițiile acordului dumneavoastră actual, cu excepția cazului în care se specifică altfel într-un acord scris separat. Pentru a revizui contractul sau dacă aveți orice întrebări, vă rugăm să luați legătura cu unul dintre reprezentanții noștri în termen de 15 zile. Suntem disponibili la orice oră, inclusiv în perioada vacanței de Crăciun, de care sperăm că veți profita din plin.
Absența oricărui răspuns din partea dumneavoastră va fi considerată drept acceptare tacită a reînnoirii automate.
Cu cele mai bune urări,
Ada Milea
GOMA Big Four
Nici măcar o greșeală. Niciuna. De un an de zile.
Ada se oprește câteva clipe, cu privirea țintuită asupra ecranului. Îl vede zi de zi, dar îi vine din ce în ce mai greu să se concentreze. Odinioară ar fi gândit și scris fără ezitare „nici una”, sfidând forma îmbrățișată de toate dicționarele în anul în care ea termina facultatea. Dicționarele și dictatura încep la fel: cei care urlă mai puternic fac din voința lor literă de lege. Ea făcea parte din rezistență. Nici o, nici un, î din i, fraze elegante cu referințe culturale și jocuri de cuvinte, toate cratimele la locul lor și fără prescurtări. Era modul ei de revoltă împotriva sistemului, împotriva automatizării creierului, parola secretă prin care încerca să-și recunoască semenii de care se rătăcise, ca peștele desenat pe nisip de idealiștii altui mileniu. De asta își alesese ca pseudonim numele Adei Milea, deși probabil nimeni nu prindea aluzia. O pierdere de vreme, e-mailurile ei de intelectuală care nu atingeau niciodată targetul lunar. Nu conta că-i scria fiecărui client mesaje personalizate, uitându-se atent la istoric, produse și profilul de LinkedIn al persoanei cu care interacționa. Toate astea mâncau timp, nu reușea să trimită o sută pe zi.
Și doar își bătuseră capul cu ea, Doamne, cât se străduiseră să o învețe. Existau tot felul de strategii de improvement. De la „Stimate domnule Popescu” se trecuse la „Stimate domnule/ doamnă”, iar mai apoi la „Stimate client”. Nimeni nu mai menționa numărul contractului, clienții erau notificați sec că le expiră… ăăă… suportul în termen de 30 de zile și trebuie să confirme reînnoirea. Apoi, datorită eforturilor echipei juridice, nici măcar asta n-a mai fost necesar. Contractele au început să fie reînnoite automat, pe bandă rulantă. Singura condiție fusese o informare prealabilă, care în majoritatea cazurilor nici nu mai era băgată în seamă. De ce ai schimba ceva ce merge bine? Oricum nu aveai alternativă, lumea nici nu-și mai aducea aminte ce fusese înainte de Big Four, când cele mai mari patru companii din IT fuzionaseră. We joined forces era titlul politically correct apărut în presa de atunci. Dar Ada văzuse potențialul monstruoasei coaliții și crease o memă care făcuse furori: By your powers combined, I am Captain Planet.
Nu c-ar fi contat prea mult. În câteva luni, oamenii deja începuseră să dispară. Noua firmă dorise să optimizeze toate procesele pentru a îmbunătăți experiența clienților. De ce să lași e-mailurile pe mâna unor angajați surmenați, care să dea copy-paste aceluiași text șablon, oameni care greșesc inevitabil, când poți crea un program informatic care face asta de sute de ori mai bine și mai rapid? Feedbackul negativ al câtorva care își dăduseră seama, citind printre rânduri, că în spatele răspunsurilor politicoase se află doar inteligența artificială nu avusese nicio șansă în fața cifrelor. Trei mii de angajați în minus înseamnă o scădere semnificativă a cheltuielilor. O scădere a satisfacției clienților de 1% nici nu se observă. Ada rămăsese singurul om din întregul department, responsabilă cu monitorizarea procesului. Cineva care înțelegea lucrurile, nu doar introducea numere într-un excel fără să sesizeze erori grave. Majoritatea colegilor ei nici nu clipeau dacă suma unui contract pe 6 luni ieșea mai mare decât valoarea anuală. Așa calculase programul, mai sus de el era doar Dumnezeu. Și astfel, spre surprinderea tuturor, cea mai mare slăbiciune a ei se transformase în cel mai mare avantaj. Greu dădeai de oameni adevărați, și dacă-i căutai cu lampa-n mână.
Astăzi este ziua cea mare. Managerul ei direct (știe că e om pentru că s-au întâlnit într-un team building, cu ani în urmă, altfel ar fi putut băga mâna-n foc că e doar o extensie artificială) a anunțat-o că termenul de un an de zile s-a scurs. Un an fără nici măcar o greșeală a sistemului înseamnă că prezența ei acolo este inutilă. You are redundant, Ada, we both know it. Programul știe acum să trimită e-mailuri entuziaste americanilor, să susțină discuții savante cu francezii, să facă referiri subtile, dar fără potențial conflictual, la evenimente recente precum meciurile de fotbal sau alegerile prezidențiale. Singura concesie primită fusese ca e-mailurile să poarte în continuare semnătura ei, ca un omagiu pentru contribuția decisivă la dezvoltarea sistemului. Numele meu pe toate gardurile, cum îi plăcea ei să spună. Toată ironia și creativitatea Adei, frazele ei elegante și grațioase sunt bine stocate, în servere care vor trăi mii de ani. Probabil totul a fost un efort inutil, de dragul aparențelor. Oamenii rămași în firme vorbesc mult mai greoi și scriu cu mult mai multe greșeli decât versiunea inițială a programului, probabil imensa majoritate nici măcar nu sesizează abilitatea cu care inteligența artificială a învățat să evite repetițiile și cacofoniile. De când monitorizează schimbul de mesaje, Ada a învățat să recunoască fără greș oamenii adevărați după faptul că nu mai au nimic uman. Empatia și amabilitatea sunt o simplă combinație de taste, nimic mai mult. La fel și comunicarea, care e filtrată, corectată și îmbunătățită de alte programe informatice până când nu mai rămâne nimic din mesajul inițial.
Uneori, Ada visează că este singurul locuitor al unei planete pe care crește doar o tufă de trandafiri, sperând la un aviator care nu mai sosește. De fapt, nu are importanță. Se simte la fel de străină și de calculatoare, și de oameni, și de flori. Ea este adevăratul Captain Planet, dar nu mai are pe cine salva.
