16 septembrie , 2018

EU ȘI IOANA

EU ȘI IOANA

Povestire scrisă de Iunieta Sandu, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru că e o povestire vie, cu personaje puternice și emoție. Și are maxim de eficiență și de impact, cu minim de efecte. Pentru că prezintă realist și cu insight o situație dură, fără nicio notă melodramatică.”

România, Sibiu, 1975

 

Întind mâinile și simt cum se dezlipesc de mine. Trage de ele și apoi mă lovește cu o sârmă subțire. Ustură. Mereu dă în același loc, mereu la aceeași mână. Ioana spune că trebuie să mai suportăm până la 18 ani, asta înseamnă încă șase ani, în șase ani oare cât de lung o să am părul? Când am ajuns aici, aveam părul până la umeri și era foarte creț. Când făceam baie și îl pieptănam, îmi ajungea până la mijlocul spatelui. Îl măsuram cu al Ioanei, eram tot timpul înaintea ei. Era unul dintre momentele când puteam să-l lăsăm desprins.

De o săptămână fac parte din grupul „chelioaselor”, așa ne strigă fetele mai mari din cămin. La un control ne-au găsit cu păduchi. Nu știam de ce mă mănâncă creștetul capului, credeam că mă înalț. Ioana a râs de mine, cică când te înalți nu te mănâncă nimic. Ea este mai deșteaptă. De fapt este cea mai deșteaptă și cea mai frumoasă fată din lume. Înaltă, coapsele subțiri, picioarele lungi, sânii rotunzi, pielea neagră, buzele mari și cu o aluniță fix deasupra lor. Când își ia fusta cu flori, pe care i-a lăsat-o mama ei, arată ca un manechin. Într-o seară am pus-o să jure că atunci când iese o să meargă la școala fetelor frumoase și o să prezinte moda. Iar eu am s-o urmăresc și am să mă îmbrac exact ca ea. Așa o să fim mereu legate una de cealaltă. Ea spunea că frumusețea trece și că important este să fim bune. De asta preferă să primească bătaie. Eu nu. Nu îmi este frică să mă bat, mai ales acum că mi-a apărut un puf negru deasupra buzei și sunt cheală, arăt ca un băiat. Să mă tot strige ele „băiețoiul”, că eu îmi apăr mâncarea și pe Ioana. Săptămâna asta am mâncat mai mult de pe jos. Tâmpitele mi-au vărsat ciorba.

Aseară am întrebat-o pe Ioana cum arăta mama ei. La ora nouă se dă stingerea, se trag gratiile la ușă și la geam și se sting toate luminile. Dacă te ai bine cu asistentele, te mai lasă să ieși. Noi nu avem bani să le dăm, dar astea mai mari fac rost și ies la discotecă. Le mai auzim câteodată cum râd cu băieții, dar toată lumea închide ochii. Ioana a spus că nu și-o mai amintește. Știe că stăteau într-o cameră cu multe haine și deseori se ducea la ușă să deschidă. Veneau mulți oameni la ele acasă, în special bărbați, crede că era croitoreasă. Mi-a spus că își aduce aminte vocea ei. A înregistrat-o pe o casetă în memorie, iar seara, înainte de culcare, o pornește. I-am spus să-i dea drumul casetei să o ascult și eu. Ioana a început să o imite, în șoaptă, pe mama ei. „A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti. Două fete frumoase care și-au găsit iubirea vieții lor, s-au căsătorit și au făcut mulți copii. Au trăit fericiți, toți în aceeași casă, mare și cu perdele albe.” O întreb pe Ioana dacă așa își imaginează ea viața după gratii. Nu-mi răspunde, o las să doarmă.

O dată sau de două ori pe lună suntem chemate toate într-o sală. Astăzi este una dintre zilele acelea. Ne punem haine curate, ne spălam pe dinți, ne aranjam și, cele care încă au părul lung, îl desprind. Înainte să plecăm spre camera de ședință, Ioana mi-a amintit că suntem surori de cruce. Dacă ne vrea cineva, ne va lua împreună. Sunt soră de cruce cu Ioana din prima lună de când am venit aici, aveam opt ani. Am furat un cuțit din bucătărie, ne-am ascuns sub nucul din curte și ne-am tăiat. Ne-am atins degetele și ne-am schimbat sângele. Nu uita că noi nu acceptăm orice familie, trebuie să aibă farfurii albe, perne cu pene de gâscă și dulciuri, mi-a spus ea. În camera de ședințe eram împărțiți pe categorii. Niciodată nu am înțeles care erau. Știu doar că eu eram printre fetele cu care mă băteam cel mai des. Nici măcar nu se spălau pe dinți înainte să vină, le mirosea gura a țigări când respirau spre mine. Mă țineam de nas și speram să se termine odată, să ne întoarcem în cameră. Ioana stătea printre fetele cuminți care ne erau date deseori exemplu în clasă. Mă simțeam norocoasă că ea este acolo. Dacă o alegeau pe ea, plecam împreună.

 

Sibiu, 1981

„Hai, tu, odată, că nu te aștept toată ziua”, mă strigă fratele meu în timp ce eu ies din curte cu spatele și rămân cu privirea țintită spre clădirea cu patru etaje, cu gratii la geam și poarta turcoaz vopsită chiar de noi acum o lună.

— Auzi, ai văzut la televizor sau în reviste o tipă Ioana care e manechin? Are părul negru, coapsele subțiri, picioarele lungi și mama ei a fost croitoreasă? Îl întreb eu pe Matei sperând să o găsesc și să ne mutăm împreună în aceeași casă.

— Da’ cine crezi că are televizor? îmi răspunde în timp ce îmi târăște valiza mâzgălită de noi cu pix roșu.

#iunieta sandu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *