Povestire scrisă de Adrian Urse, aleasă de Dan Pleșa la Creative Writing Sundays, pe 19 aprilie 2026, la tema: „Coincidențe”.
Povestire editată de Dan Pleșa.
25 aprilie 1990, București
— Felicitări, tovarășuuu… domn. Domnul Măndicescu! Așa! Felicitări, domnule Măndicescu! Cursul dumneavoastră de formare s-a încheiat și de astăzi sunteți oficial operativ al Serviciului. Ne pare rău că a trebuit să grăbim procesul, dar știți foarte bine că multe din cadrele de nădejde… ăsta… cum vine? O parte dintre cei mai buni profesioniști ai noștri au fost nevoiți să ocupe puncte vulnerabile în tranziția aceasta. În orice caz, sunt convins că cele trei luni au fost suficiente și vă asigurăm că ne vom măsura cerințele luând toate astea în calcul. Ordinea de zi este simplă și ea privește viitorul dumneavoastră imediat. Se produc dezordini și golănii… sau nu, stai așa! Elemente șovine…— Nu! …futu-i mama mă-sii!
Maiorul Neacșu iese din rol și se trântește, învins, în scaun. În fața lui, un tânăr de 20 ani brunet și înalt. Poartă un trening bleumarin cu dungi albe și este încălțat cu niște ghete de piele lucioasă care nu se potrivesc nicicum. După un oftat lung, Neacșu ridică fața din palme și se întinde după un un dulap metalic din care scoate o sticlă de Ballantines. Cântărește preț de câteva secunde următoarele mișcări, dând impresia că face un mic inventar al tuturor obiectelor la care poate ajunge fără a se ridica de pe scaun. Varsă un mic rest de cafea din cană în scrumieră. Miroase cana. Pune un strop de whisky în ea și încearcă să creeze din el un vârtej care să spele toate urmele de cafea, dar își dă seama că nu a pus destul și mai adaugă. Varsă iarăși conținutul în scrumieră, își pune jumătate de cană, își aprinde un Kent lung și reia:
— Bă, băiatule, fii atent aici! Școala asta de ați făcut-o voi este fix pula. Nu valorează nimic. În trei luni de zile nu înveți nici să te legi la șireturi în meseria asta. Dar știm și noi treaba asta și n-o să tragem pe voi mai mult decât puteți duce acum. Pe lângă asta, sunt convins că te duce capul, că altfel nu te recrutau ăștia decât pe vreo pilă și știu sigur că n-ai nicio pilă, că dacă aveai nu mă lăsau să te trimit unde urmează să te trimit. Asta în afara cazului în care e tac-tu fochist pe la vreun sediu. E fochist tac-tu?
— Nu. E muncitor la Tractorul.
— Eh, vezi? Ești al nimănui, deci trebuie că te-o duce capul, chit că n-ai terminat liceul. Fii atent! Pare groasă în Ardeal. Ungurii se și văd uniți cu Budapesta și cu vize de Germania, iar singurele localități în care se înțeleg bine cu ai noștri sunt alea cu mulți țigani, iar asta numai pentru că toți vrem să-i căsăpim pe ăștia. Toți, adică românii și ungurii, nu noi, Serviciul. Una peste alta, e destul de rău și trebuie să ne creștem efectivele în Ardeal. Tu nu trebuie să îți faci griji, că ești de-al nostru de-acum și noi avem grijă de ai noștri. Mergi la Lupeni, te preia adjunctul din gară și de acolo te îndrumă ei. Leafa vine de la centru prin mandat și ai aici diurnă pe două luni, nu îți bați capul cu asta. Nu te duci acolo să îți dai cu părerea și nici să pui întrebări. Ei știu mai bine ce au de făcut. Treaba ta e să ajuți cu tot ce ți se cere, ne-am înțeles?
— Da, să trăiți!
— Bine. Foarte bine. Pai, cam asta e, nu are sens să o mai lungim. Sau stai! Vreau să știu ceva. Din ce crezi tu că trăiește un operativ?
— Păi ziceați că diurna…..
— Bă, sigur nu-i tac-tu fochist?
— Nu, nu. Mă scuzați, nu înțeleg…
— Păi asta-i! Du-te dracului cu diurna ta! Un cizmar trăiește din ce face cu mâinile, dacă nu ajunge conducător suprem. Un lăutar, din voce! Un taximetrist, din atenție. Din ce trăiește un operativ al Serviciului?
— Din inteligență, să trăiți!
— E mă-ta fochistă?
— Ăăăăh….
— Bă, nu există ,,ăăăh” în meseria asta, înțelegi? Nu există. Totul trebuie să curgă. E ca aia cu ,,Lacul Lebedelor”, nu ai timp să cazi pe gânduri. Nu se oprește nimeni să reflecteze. Îți lași cugetările acasă, altfel ai să sfârșești rău. Nu te-om trimite să te bați cu James Bond, dar nici să păzești gâște la Lupeni. Deci e fochistă mă-ta?
— Nu, e gestionar la Alimentara.
— Îmbuibați. Are sens. Sigur nu ai intrat pe pile, da? E spre binele tău să îmi spui. Pile mari nu ai, asta e clar. Dar zi-mi dacă ai vreuna, că dacă nu ai fost evaluat cinstit și te trimit unde trebuie să te trimit n-ai să faci față și va fi rău și pentru mine și pentru tine. Mai rău pentru tine.
— Nu, nu! Vă dau cuvântul meu de onoare! Eu m-am prezentat, de capul meu, la sediul din Brașov și am întrebat dacă e nevoie. Știți deja că m-au exmatriculat la început de a XII-a și m-am gândit să nu mai repet anul. Mi-am imaginat că va fi nevoie de oameni noi și aș putea face ceva important.
— Mă cac în cuvântul tău de onoare! Să ții minte asta când vorbești cu orice superior. E acțiune colectivă aici la noi. Ne căcăm în cuvinte de onoare. Nu e nevoie să fii onorabil, pentru că noi aflăm oricum totul. Și, dacă se întâmplă să fii onorabil de felul tău, ține-o pentru tine și pentru alți gușteri. La noi contează să nu fii prost și fac mențiunea că încă n-ai convins. Ceea ce nu înseamnă că vei trăi din inteligență. Din ce trăiește un operativ, dacă nu trăiește din inteligență?
— Din instinct?
— Dac-ai fi terminat liceul, i-ai fi zis intuiție. Dar e bine și instinct. De ce e intuiția superioară inteligenței?
— Că n-are ,,ăăăăh”-uri?
— Bine. Excelent! Intuiția curge. Trebuie să înveți să o lași să curgă și, mai ales, trebuie să nu pierzi niciodată din vedere că nu ești cine te prefaci că ești, iar inteligența nu e capabilă să păstreze distincția. Intuiția, în schimb, știe deja că nu ești nimic din ce joci. Nici la Lupeni, nici când te îmbuibă mă-ta cu puii care n-au ajuns niciodată în galantar la Alimentară. Bun! Acum, că ne-am lămurit amândoi că nu ești prost, poți să pleci. Nu am detalii specifice despre ce urmează și ai să înveți că cealaltă acțiune colectivă aici la noi este să nu știm mai mult decât trebuie. Ajungi în gară, te preia adjunctul și de acolo face el cărțile. Ura!
Maiorul rămâne cu un soi de rânjet satisfăcut. Tânărul Măndicescu îi părea material bunicel și se gratula că și-a bătut capul cu tot instructajul, deși nu ar fi fost obligat să acorde mai mult de două minute fiecărui cadet. Era foarte mândru mai ales de faptul că îl salutase cu ,,ura”, amintindu-și momentul în care Locotenentul Simion îl salutase cu ,,ura” înainte să îi distribuie postul de la Odorhei. Simțise pentru prima dată că face parte pe deplin din ceea ce se numea atunci ,,Securitate”. ,,Ura”! Ce cuvânt plin. ,,Ura”! Se luminează la față și se întoarce entuziasmat spre Măndicescu:
— Ia stai! Trebuie să mai treci pe la cazarmă sau mergi direct la gară?
— Trebuie să iau costumul și adidașii de la spălătorie.
— Ce costum? Nu-ți trebuie niciun costum! Or să aibă grijă de tine acolo, nu îți face probleme!
— Dacă îmi permiteți, e primit de la părinți, la începutul clasei a XII-a, nu pot să îl las.
— Ți-l trimitem noi pe urmă, mergi liniștit!
— E chiar așa grabă? Nu durează mai mult de jumătate de oră. Chiar fără costum, nu pot pleca în trening și ghete lucioase.
Neacșu se încruntă, aprinde încă o țigară și formează un număr scurt:
— Maiorul Neacșu la telefon, dă-mi-o pe Magda! Sărumâinile! Auzi, a venit lotul de ghete la Victoria? Bun! Cât porți, Măndicescule?
— Patruzeci și doi, dar nu e nevoie….
— Auzi, Magda, patruzeci și doi. Hai, dragă, te-a apucat gestiunea tocmai când se desființează echipa? Avem un băiat aici care are nevoie pentru o misiune. Urgent! Trebuie trimise acum, le aștept.
Închide telefonul și îl trimite pe recrut să aștepte pe hol, cu promisiunea că va fi chemat „în câteva minute”, de îndată ce ajung ghetele. Pe banca din stânga ușii, lângă un ficus, tremură speriați alți doi recruți îmbrăcați în civil, dar Neacșu nu cheamă pe nimeni, considerând că spețele se tratează pe rând, iar a lui Măndicescu nu e încheiată. După o oră și jumătate, șoferul secției sportive intră în biroul maiorului cu o cutie în brațe, iar la plecare anunță în hol ”să intre Măndicescu”.
— Piele italiană, import. Diadora îi zice! Nu pari să joci fotbal, așa că am deșurubat crampoanele și le păstrez. Costumul ți-l trimitem noi, așa că poți merge direct. E totul clar? Mai sunt probleme? Bun. ,,Ura și la gară”!
*
Ajunge în gara din Petroșani încă de la 15:00 și își dă seama că ar putea ajunge la 15:30 în Lupeni cu ocazie, dar decide să aștepte personalul de la 17:00 numai pentru că i s-a spus că urma să fie preluat din gară. Oricât de mult absurd putea absorbi în relația directă cu superiorii, îl enerva teribil faptul că toate discuțiile erau purtate cu un soi de subiect suspendat și nu reușea să vadă utilitatea demersului. Era tot timpul în gardă, fiind nevoit să urmărească desfășurările secundă cu secundă pentru a se lămuri încotro merg lucrurile, iar asta îl consuma. În gara din Lupeni, coboară la linia a treia și se încolonează alături de alți zece călători în pasajul subteran de sub linii. La ieșirea din pasaj, un bărbat rotofei, cu fața roșie, trecut de 50 ani, îl ochește în mijlocul grupului și i se adresează cu un zâmbet familiar:
— Permiteți-mi să vă urez bun venit în mica noastre urbe, tovarășe…
— Bună ziua. Înțeleg că nu am trecut cu toții la ,,domnule”?
— Ei! Poate mai la oraș. Aici, la noi, lucrurile se mișcă mai greu. Dacă erați mai în vârstă puțin, posibil să fi scăpat și un ,,bade”. Vă iau geanta?
— Doamne ferește! De ce să o luați? O car singur. Înțeleg că sunteți adjunctul?
— Anghelescu! Dar ce ochi format! Nu m-aș fi așteptat, la vârsta dumneavoastră. Bine, mă și faceți să cred pe undeva că mi-am atins apogeul și de aici doar voi coborî, dacă v-a fost așa clar. Dar nu mă plâng. Nu-i rău deloc! Sunt vice-șeful, cum ar veni, ceea ce înseamnă că e un singur baston pe spatele meu, în timp ce al meu atinge ținte nenumărate. Nu es-te rău de-loc! O să vină și șeful mai târziu, n-a putut acum. Sunteți cazat la Central, dar am zis că până mergeți să vă odihniți mi-ați putea permite să vă fac o demonstrație de ospitalitate a locului. Ce ziceți? Ne oprim puțin la cramă în drum spre hotel? Avem miel la proțap!
— Cât credeți că ar trebui să avansez până să ajung să refuz niște miel la proțap?
— Eeeh, sunteți cât se poate de tânăr. În trei-patru ani, puteți urca și două ligi. Iar apoi, cine știe, poate chiar și afară. Nu ăsta e visul?
— Eu? N-am școală și nici nu vorbesc engleză. Mi-ar fi imposibil.
— Vă rog să nu vă subestimați! Jocul e același peste tot și e clar că sunteți un om care știe să își facă prieteni. Nu-mi fac griji. Dar haideți să nu risipim în gară visuri demne de un negru de Drăgășani!
Măndicescu se învoiește și se lasă condus de adjunct către o Dacie neagră parcată pe locurile taxiurilor. Diferența dintre șefii de la București care, deștepți ori proști, erau întotdeauna ironici, și bonomia noului său superior îl făcea să creadă că fie tratamentul de până acum avusese rol pedagogic, fie cei de la Lupeni erau într-o situație atât de rea încât chiar se bucurau să îl primească. La cramă, o cameră mare, demnă de un chiolhan serios, în mijlocul căreia trona o masă de zece persoane cu trei rânduri de tacămuri la unul dintre capete.
— Nu în capul mesei, că e locul lui șefu! Eu am vrut să aduc și niște lăutari și alte personalități de ale locului, dar șefu a zis că situațiile astea necesită niscaiva discreție. Mielul va fi gata la nouă, când vine și dânsul, dar putem lua o ciorbă de pe acum. Serviți un rachiu înainte?
— Aș prefera acel negru de Drăgășani!
— Ei, mai spre sfârșitul serii veți fi foarte bucuros de alegere. Mirela, dă cep la un negru și hai să-l cunoști pe invitatul nostru!
Spre deosebire de Anghelescu, Mirela era roșie numai în obraji și era îmbrăcată într-o fustă ușor trecută de genunchi și o cămașă albă cu vagi motive tradiționale. Statură medie, ușor ciolănoasă și cu un păr șaten-roșcat neobișnuit de voluminos, pe care îl strângea într-un batic albastru deschis. Arăta ca prototipul țărăncii sănătoase care îl întâmpina entuziasmată pe Ceaușescu cu pâine și sare în toate vizitele de lucru. A adus ciorbele și vinul în două drumuri, de fiecare dată evitând contactul vizual cu ambii oaspeți.
— Așa-i că-i un exemplar superb?
Măndicescu ridică privirea din ciorbă și se uită împrejur, așteptându-se să fi fost lăsat la vedere prin cameră mielul pe care urmau să-l servească la nouă, dar își dădu repede seama că Anghelescu se referise la Mirela.
— Îmi plac mai subțiri și mai îndrăznețe. Și, eventual, brunete. Dar da, pare o fată foarte frumoasă, iar cămașa aceea îi dă un aer autentic.
— E făcută aici, la noi!
— Mirela?
— Nu, domne. Cămașa! Mătase de la Vâscoza. Știați că avem aici în Lupeni cea mai mare fabrică de mătase artificială din țară? Trebuie să vă facem un costum!
— Să știți că trebuie! Cât mai curând! Nu știu dacă ați fost informat de situație.
— Nu am fost, dar nu contează. Acum sun să vină să vă ia măsurile. Mâine după masă e gata. Poate chiar dimineață. Doamne, ce îmi plac oamenii ca dumneata! Direcți! Clari! Îmi vine să vă pup, nu alta!
Anghelescu iese din cameră cu veselia omului care tocmai a făcut o afacere nemaipomenită, iar Măndicescu rămâne cu negrul de Drăgășani și începe să viseze. Poate că Anghelescu avea dreptate și peste câțiva ani ar putea ajunge la externe. Prima lui repartizare părea să funcționeze fabulos și trebuie că oamenii de la centru au trimis la Lupeni un raport de evaluare excepțional, dată fiind primirea.
Pe la nouă fără un sfert își face apariția o femeie brunetă, cu părul scurt, trecută ușor de treizeci de ani. Are părul făcut permanent și este îmbrăcată în fustă și taior negru cu dungi subțiri. Se pupă teatral cu Anghelescu, scoate din geantă un metru de croitorie și un carnețel și se întoarce spre Măndicescu:
— Dumneata ești mușteriul?
— Eu, eu. Mă ridic?
— Nu fi școler! Hai să trecem în birou, să nu te vadă Mirela pe aici cu nădragii în vine, că nu e frumos.
— Doamnă, vă rog! Departe de mine gândul de a atenta la inocența Mirelei.
— Spune-mi Neta! Dar, dacă ai de gând să spui în continuare prostii, să știi că nu e nevoie să vorbești deloc. O să termin foarte repede ce am de făcut.
Până s-a ridicat Măndicescu de la masă, Neta era deja în birou și își lăsase taiorul pe scaun, rămânând într-o cămașă albă. Își notează înălțimea și greutatea, după care îi măsoară talia și distanța dintre umeri și îi cere să ridice mâinile în lateral, pentru a măsura distanța de la talpă la subțioară. Se așează în genunchi în fața lui și îl privește direct în ochi:
— Uite, acum avem de făcut o alegere dificilă. Eu vreau să îți fac un costum impecabil, care să te cuprindă întocmai în orice situație. Aș putea face o aproximare, dar nu am petrecut suficient timp împreună cât să mă încred în instincte și aș putea să te întreb, dar ai să minți și vei sfârși cu turul mai jos decât trebuie. Nu văd altă soluție.
Își desface doi nasturi de la cămașă și începe să îi maseze ușor prohabul fără să piardă contactul vizual. Întinde mâna după carnet și pix și notează, fără să își mute privirea, niște cifre.
— Am lămurit ce aveam de lămurit, dar ar fi păcat să o risipim!
Îi trage pantalonii în vine cu tot cu chiloți, se prinde cu mâinile de fesele lui și i-o cuprinde în gură într-o singură mișcare violentă. Toată. Se îneacă zgomotos și o cantitate mare de salivă este aruncată cu presiune pe zona lui pubiană, dar nu cedează niciun milimetru, rămânând cu buzele lipite ferm de pielea lui. Îi caută palmele și îl ghidează să le lipească de ceafa ei, dar nu apucă să ducă la bun sfârșit mișcarea pentru că simte că va ejacula, așa că îl prinde, din nou, de fese. Măndicescu se prăbușește, alb la față, în canapea, neînțelegând ce s-a întâmplat, iar Neta își închide tacticos nasturii, își adună metrul și carnețelul și își îmbracă taiorul la loc. Înainte să închidă ușa în spatele ei, i se adresează fără a întoarce privirea spre el:
— Îl fac bej, că acum nu mi se pare că poți să alegi singur vreo culoare.
Măndicescu rămâne încă zece minute pe canapea, incapabil să își tragă pantalonii pe el. Din cramă se aud râsete, dar nu vine nimeni să îl deranjeze. Este atât de sigur pe noua lui poziție socială încât își aprinde o țigară și scrumează pe jos, dar se ridică o stingă în scrumiera de pe birou. Într-un final, își vine în fire, se îmbracă și deschide ușa spre cramă. La masă este așteptat de Anghelescu și un bărbat care s-a așezat în capul mesei, iar între ei se află un platou cu fâșii de miel rotisat. Niciunul dintre bărbați nu a mâncat încă și amândoi îl privesc cu o bucurie sinceră. Bărbatul din capul mesei se ridică, îi trage scaunul și îi întinde mâna:
— Nicu Malcomete, primarul orașului Lupeni. Dumneata trebuie să fii Marian Salomir!
— Marian Salomir? Nu. Eu sunt Cătălin Măndicescu! Cine e Marian Salomir?
— Arbitrul meciului de mâine, cu Progresul Vulcan. S-a schimbat delegarea?
— Ce delegare? Eu am repartizare aici de la Serviciu. Nu mi s-a spus nimic de niciun meci.
— Anghelescule, tu nu l-ai întrebat pe domnul cum îl cheamă când l-ai luat de la gară?
— Ăăăăh…nu. A fost clar că e dânsul.
— Ce clar, mă? Nu auzi că nu e niciun arbitru?
— N-are cum! Nu are cum. Uite cum e îmbrăcat! Uite ce are în picioare! E negreșit arbitru. Domnule, nu te ține de șotii!
— Nu mă țin. Nu știu nimic despre niciun meci. Eu am repartizare aici și trebuia să mă preia adjunctul. Nu ești dumneata adjunctul?
— Ba da, cumva. Sunt vicele. Dar, domnule! Ai ghete de fotbal în picioare!
— Da, mi le-au dat de la Victoria ieri, când m-au repartizat!
— Bă, futu-ți victoria mă-tii, tu vrei să îmi spui mie că te-am ținut pe chiolhanuri și femei pe degeaba? Aoleu, dom’ primar! Dacă l-au luat ăia de la Vulcan pe Salomir ăsta?
Anghelescu și Malcomete se așează la masă, își aprind câte o țigară și privesc în gol. Măndicescu nu e sigur dacă încurcătura este reală sau se află în fața unui alt test profesional pus la cale de către cei de la centru. Pe la jumătatea țigării, primarul se întoarce către el:
— Uite! Ca să nu pleci de aici cu oasele rupte, trebuie să mă convingi că nu ai profitat cu bună știință de prostia ăstuia.
— Domnule, m-a mirat și pe mine primirea, dar sunt nou în Serviciu și nu știu obiceiurile.
— Ce serviciu, mă? Despre ce serviciu tot vorbești?
— Serviciul Român de Informații!
— Ăsta de l-au făcut luna trecută?
— L-au denumit luna trecută. Redenumit. Am făcut cursul de formare încă din februarie și m-au repartizat aici, să ajut cu tensiunile etnice.
— Ce tensiuni etnice, mă? Noi n-avem nicio tensiune.
— Cu ungurii, cu țiganii.
— Ți-au zis ție ăia să te duci la Lupeni, Hunedoara că sunt probleme cu ungurii și țiganii?
— A zis doar Lupeni. Și că mă preia adjunctul. Am venit la Lupeni și l-am întrebat pe domnul dacă e adjunctul și a zis că da. După asta, trebuia să mă iau după adjunct. Nu aveam mai multe informații.
— Mă cac în informațiile voastre, bă! Lupeni Harghita are unguri mulți. Aici e Lupeni Hunedoara! Anghelescule, Neta ca Neta, dar dacă i-o dădeai pe Mirela lui coate goale ăsta te omoram cu mâinile mele!
