Povestire scrisă de Florentina Ghițescu, aleasă de Dan Pleșa la Creative Writing Sundays, pe 19 aprilie 2026, la tema: „Coincidențe”.
Povestire editată de Dan Pleșa.
Pașii răsunau în noapte. Ținea cadența în gând — unu-doi-trei-patru, unu-doi-trei-patru. Alerga pe marginea parcului în fiecare dimineață, între șase și șapte. Nu conta dacă ningea sau ploua.
Fără alergarea zilnică, nu putea să treacă prin obligațiile zilei. De la menopauză, începuse să se îngrașe și doar alergatul o mai ținea în măsura M la haine.
Uneori, în timp ce alerga, se gândea la ziua care urma. Alteori, la zilele care trecuseră. Dar existau și dimineți speciale, când rămânea doar în prezent — vedea roua de pe iarbă, simțea mirosul lavandei înflorite. Răsăritul era întotdeauna un moment aparte: pescărușii începeau să se agite, cerul se colora încet în roșu, iar ea se oprea să respire și să facă o poză soarelui abia răsărit. Uneori, își făcea și un selfie pentru grupul de alergători de pe Facebook.
Cei cincizeci de ani se vedeau pe fața ei — în riduri, în firele de păr alb. Doar zâmbetul și-l păstrase proaspăt.
Avea emoții de când se înscrisese la prima ei cursă. Și acum, în dimineața aceea care nu mai era ca oricare alta, simțea aceeași vibrație în stomac — un amestec de anticipare și nostalgie.
Zâmbetul fusese cel care atrăsese bărbatul care intrase în viața ei pentru o perioadă scurtă, între divorț și iubitul actual. Exact cât avea nevoie atunci. Mai tânăr decât ea, extrem de atrăgător — înalt, cu picioare musculoase și totuși grațioase, mâini cu degete lungi, păr grizonat prins într-un coc. Pe piept avea tatuată o inimă, dar asta avea să afle mai târziu.
Căzuse de pe bicicletă și se trezise, fără să înțeleagă cum, călare pe un armăsar pur-sânge. Zâmbește amintirii și continuă să alerge. Mai sunt două săptămâni până la cursa de 24 de ore.
Fusese totuși soțul ei douăzeci de ani. Un soț bun. Plecase după o iubire din tinerețe, neconsumată la timp. Cine se poate opune iubirii? Femeia era chiar în regulă — într-o altă viață ar fi putut fi prietene.
Zilele s-au strâns una peste alta în același ritm — unu-doi-trei-patru — până ce dimineața obișnuită se contopește cu ziua cursei. Parcă alergarea de-o viață se condensase într-o singură dimineață plină de anticipație, unde fiecare pas o aducea mai aproape de start.
— Ce cauți aici?
Vocea vine din stânga. Se oprește brusc. Cărarea din față își pierde conturul, ca și cum ar fi privit prin apă.
— Ce caut eu aici? repetă, mai mult pentru ea.
Ridică privirea. Același zâmbet, același păr grizonat prins într-un coc.
— Ce cauți tu aici? Parcă erai prin Vietnam… să te conectezi cu tine însuți și cu gagica aia care se poate înnoda.
— Nebună ai rămas. Îți dau o cafea la pauză?
— Normal. Trebuie să-mi povestești tot. Cât a trecut? Opt ani?
— Ți-ai găsit pe cineva. Pari… bine.
Ezită o clipă.
— Sunt.
— Vrei să alerg lângă mine?
— Poți să o iei înainte.
Nu pot să țin pasul cu tine, își spune în gând. Dar îmi clătesc ochii.
— Eu sunt în echipa Spartanilor.
— Sunt chiar vis-a-vis de cortul vostru. Cum de nu te-am văzut?
— Te aștept acolo.
Roșește. Nu din cauza efortului. Îi revine în minte o noapte întreagă — ritm, respirație, corp. Bărbatul ăla părea să nu obosească niciodată.
— Te aștept de zece minute. Greu cu alergarea?
— La vârsta mea, vrei să spui. Să știi că mișcarea previne osteoporoza.
— Și ai de gând să alergi toată noaptea?
— Nu e o cursă de 24 de ore? Ce s-a întâmplat cu Micuța Cecurai?
— Nimic. E tot acolo. Plec la ea luna viitoare.
— Foarte tare mi s-a părut călătoria ta pe motor din România până în Vietnam. Te-am urmărit pe Facebook. Am fost în spatele tău pe motor tot drumul. Nu m-ai văzut?
— A, tu erai cea care-mi sufla în ceafă? Eu credeam că e vântul.
Râd amândoi.
— Mi-ai lipsit, spune el. Pot să te iau în brațe?
Se apropie fără să mai aștepte răspunsul. Cum poate să miroasă așa de bine?
— Te-ai mai îngrășat, îi spune el.
— Tot nesimțit ai rămas. Mersi pentru cafea, mai bag o tură să nu creadă cei din echipă că am venit pentru cafele și socializare.
— Ia-o înainte, te prind pe traseu. Să știi că mi-am luat cameră la hotelul de aici.
— Ce hotel? Există un hotel?
— Da, treci pe lângă el când alergi. Aproape nimeni nu-l observă.
— Eu sunt cazată la un hostel pentru tineret în Galați.
Izbucnește în râs, cât pe ce să se înece cu apa. Doamna doctor învățată la 5 stele s-a cazat la hostel.
— Chiar e groaznic. E curat, dar nu vrei să știi cum arată.
— Îți dau cheia de la cameră. Dacă vrei un duș.
— O să văd.
Pleacă înainte. Ea rămâne o clipă în urmă, apoi pornește din nou. Ritmul se reia — unu-doi-trei-patru.
Apar în viață oamenii de care ai nevoie la momentul potrivit. Fostul soț o părăsise pentru că nu-i mai plăcea sexul cu ea. Nu spusese adevărul. Apoi apăruse bărbatul ăsta — și învățase din nou ce înseamnă dorința.
Ajunge la hotel, nu-și amintește exact când a decis să meargă.
Recepționera îi aruncă o privire scurtă.
— Sunteți cazată aici?
— Am… o cunoștință.
Camera e simplă. Curată. Nu foarte diferită de altele. Doar că aerul pare ușor mai rece.
Sub duș, apa îi spală oboseala și un fel de neliniște pe care nu o poate numi.
Când iese, el e acolo.
Nu spune nimic. O privește.
Se apropie. O sărută ușor. Mâna îi coboară pe spate, exact cum își amintea.
Respirația i se schimbă.
— Nu ai uitat, șoptește ea.
Când deschide ochii, e lumină. E singură. Nicio urmă de el. Niciun obiect uitat. Niciun bilet.
Se îmbracă repede și iese. Nimeni la recepție.
— S-a trezit dulceața! Unde ai fost? o întâmpină colegii.
— Am făcut un duș. M-am întâlnit cu cineva… de la echipa de vis-a-vis.
— Care echipă, Spartanii? Nu știu pe nimeni de acolo, nu mi-l prezinți și mie?
Ridică din umeri.
— Dacă zici că e o bunăciune, să mi-l arăți și mie.
Zâmbește vag și pleacă din nou pe traseu. La fiecare curbă se așteaptă să-l vadă. La cort — nu e. Pe traseu — nu e. Continuă să alerge.
Unu-doi-trei-patru. Unu-doi-trei-patru.
Cursa se termină. Se uită după el la premiere. Echipa Spartanilor ia locul doi.
El nu e acolo.
Se apropie de panoul cu participanți. Își trece degetele peste nume. Îl caută din nou, mai încet de data asta. Încă o dată. Nu e.
Căpitanul echipei se apropie de ea.
— Felicitări pentru prima cursă dusă până la capăt. De ce ești tristă?
Inspiră adânc.
— Am senzația că am pierdut ceva.
Pauză.
— Sau poate pe cineva.
Un coleg o bate pe umăr.
— Ne vedem la maratonul nisipului.
Dă din cap. Pornește încet. Nu mai aleargă. Ritmul nu mai vine. Pentru prima data după ani, nu știe cum se începe, unu-doi-trei-patru.
