Poem scris de Irina Anton la Atelierul Mornin’ Poets #137, cu Elena Vlădăreanu, din 18 octombrie 2026, la tema peisajului/landscape.
Am șapte ani și mă scufund.
Nu sunt culori, e doar frig deșirat într-un șorț ud
cu care bunica mă freacă sus-jos până la os.
Am suficienți ani cât să nu fac ce mi se spune
și stau în picioare într-o baracă de la marginea lumii.
Prin geamul năclăit de timp și muște
îmi văd viitorul: tot încerc să fug,
calc prost și mă duc până la fund.
În fiecare primăvară ne chinuim să facem straturi
doar ca să scoatem la lumină păpuși Barbie mutilate
pânze în plină destrămare, așchii de oase neidentificate
cioburi multicolore care n-au cunoscut o viață
piese care n-au format niciodată un întreg
toate ies în tăcere la suprafață
fiecare hârleț mai scuipă afară niște secrete,
mai izbește cu sete până la greață, mai nivelează
o colivă care vomită bomboane diforme de plastic strident.
În pământ și în palme se întind crăpături ce pulsează.
Am șapte ani și nimic de femeie în mine
altfel n-aș pune mâna pe toate mizeriile
am șapte ani și știu cum să sar peste șanțuri
să strivesc melci și râme, tuturor le-am pus nume,
să mă fac una cu pământul
„altul mai bun n-ai găsit
ce casă să faci, nu vezi că aici cresc doar cârpe”
am șapte ani
văd viitorul cum îmi trece prin fața ochilor
își face cuib în altă parte.
