Povestire scrisă de Monica Cristina Tarța, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 15 februarie 2026, la tema: „o povestire despre legătura dintre un om și un animal”.
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Nicolae Labiș
Diana este la pasul numărul nouă prin care încearcă să-l vindece pe tatăl ei de vânătoare. Azi a învățat toate cele douăsprezece strofe și le recită în timp ce prietenii lui își desfac ranițele și pun pe masă un mistreț, pe care l-au cărat de la mașină.
Primul pas a fost să plângă trei zile. Al doilea a fost să nu mai vorbească cu el. Al treilea, să nu mai mănânce. Acum bărbații o ascultă și își fac poze cu porcul pentru grupurile de WhatsApp cu ceilalți prieteni. Din când în când, îndreaptă telefonul spre ea și înregistrează câteva secunde. Râd când aud Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne și îi strigă: „Hai, Diano, că asta nu-i căprioară, e ditamai scroafa!”.
Al zecelea pas este să pună mâna pe pușcă.
Diana nu are un tată vânător. Relu ar avea suficientă mâncare la magazin cât să nu aibă vreodată nevoie să ochească un animal. Mama ei crede că se va schimba, dar, când ești copil, singura viață este cea care a fost până acum. Mama va plânge mereu dacă va strivi o omidă din greșeală, Relu va căuta iepuri și căpriori, iar Diana va fi tot timpul mai mică decât ei.
Relu nu avea cum să se schimbe, pentru că el vâna for the environment. Repeta asta pronunțând toate n-urile din cuvânt. Învățase că, dacă vorbește despre reglarea populației, atunci ceilalți vor da din cap aprobator, fără să mai pună întrebări. Toată lumea știe că sunt multe probleme cu mediul și doar un bărbat cu o pușcă le poate rezolva.
Un bărbat cu o pușcă și o fostă soție care lucrează ca arhitect, scrie poezii în timpul liber și le ascunde printre teancurile de facturi, pe care Diana știe unde să le caute.
Care este diferența dintre o piersică și o omidă?
Una dintre ele nu va mai fi niciodată fluture.
Este final de iunie, Diana a terminat școala și pleacă trei săptămâni la tatăl ei. Afară se aud turturele, zilele devin leneșe, iar în aer plutesc noroci albi de păpădie, la care își pune o dorință: Bătaia puștii tatii să dea greș.
Imediat ce o ia cu mașina, Relu îi spune entuziasmat că a luat la ochi un căprior ce tinde să apară în același loc, aproape de o apă care este la câțiva kilometri de casa lui.
Bine, totul este la câțiva kilometri de casa lui. A construit-o special departe de orice ar putea să fie firesc pentru un om din secolul acesta: magazine, semafoare, benzinării, școli. Diana vine la el doar în vacanțe, iar Relu îi povestește tot drumul despre ce cârnați va pregăti pentru data viitoare.
Când este la cabană, Diana doarme până târziu, iar când se trezește, el deja a tăiat lemne, a luat ouă din cuibar, a plecat cu mașina după benzină, cu prietenii după ghebe, cu pușca după animale.
Au fost trei ocazii în care Relu a mers după căprior. Trei dimineți în care Diana l-a așteptat tremurând, știind cum se simte ca oricine din jur să știe mai mult decât tine, să fii urmărit când te plimbi, bei apă sau mănânci, să nu conteze ce vrei, să fii luat în vizor, să fii ales pentru că ești mai mic.
La a patra încercare, e deja trează când tatăl ei a ieșit din cabană. Își petrecuse ultimele săptămâni cu o carte în mână, pe lângă prietenii lui Relu, observând cum trag de arme, cum țintesc, cum le cară, cum au grijă să le țină.
Pleacă pe urma lui, așa cum o învățase el: să știi să iei urma cuiva în pădure, cum să te ții după un animal, cum să nu fii auzită când vezi iepurele de departe, cum să ții patul puștii în umăr, dacă ești prea mică să ajungă la țeavă.
Tot ce ar vrea Diana ar fi ca un iepuraș să o audă și să știe că este în siguranță lângă ea.
Acum nu știe nici cât de protejată este de ea însăși. Arma este grea și îi atârnă până la genunchi, o debalansează și se simte stupid să meargă așa. Se gândește la celelalte dimineți în care citea în pat, urmărea găinile sau se cățăra în copaci.
Își aude proprii pași în iarbă, ca un fâșâit ușor și moale, firele verzi îi gâdilă tălpile, iar cintezele, urechile. Când se oprește trilul lor, își ține respirația și se lipește de un trunchi de copac. Relu stă pe coate și urmărește liziera respirând așa cum o învățase și pe ea, rar și complet.
Când ridică arma, primul lucru pe care-l vede e căpriorul. Cât de ușoară pare ținta. Cât de maiestuoși pașii lui. Cât de mărgele ochii, cât de pufos fundul. Ce ușor ar fi să o facă atât de mândru de ea, să o laude tuturor, să o iubească, să fie mereu una de-ale lui.
Îndreaptă pușca spre șapca lui Relu și trage aer în piept. Patul îi apasă în umăr și țeava joacă puțin în aer. Dansează sălbatic, satanice jocuri. Se uită la ceafa lui câteva momente, până simte cum timpul curge invers. Ea știe ce se va întâmpla, s-a hotărât deja, a luat o decizie fără să-l întrebe, acum el este mai mic.
Diana ridică țeava. Închide ochii și trage în sus, către bolta copacilor.
