Povestire scrisă de Johanna Scîntee, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 15 februarie 2026, la tema: „o povestire despre legătura dintre un om și un animal”.
Lolei
Mama nu-mi permitea să am un animal de companie. Oricât de dramatică, de isterică sau de șantajistă mă arătam, nimic n-o îndupleca. Fac mizerie!, fusese replica ei universală. Mi se strângea stomacul la fiecare refuz, deschideam robinetul cu lacrimi poate poate se mișca ceva în sufletul ei negru, în care nu plutea niciun firicel de praf.
Impecabila curățenie în care trăiam, de când tata plecase, nu permitea nicio urmă de lăbuță cu pernuțe moi pe gresie, vreun smoc de păr pe covoarele persane cu franjuri pieptănați perfect, nicio urmă de bală aruncată pe ușă, nicio pană plutind în aerul steril ori vreun iz de apă stătută într-un acvariu. Devenise atât de aspră cu mine, cu ea, cu tot ce ne înconjura. Nimic nu putea altera glaciara atmosferă din casa noastră, cu mileuri apretate pe care erau așezate solemn bibelouri în forme de balerine, bomboniere goale, scrumiere neatinse, vaze pline cu mâțișori sau diafane porțelanuri pentru ceai în care nu se infuzase vreodată o petală de mușețel.
Eram un copil ascultător ce răspundea la comenzi, fiind dresată impecabil. De cele mai multe ori, după Treci urma și așa zisa invitație: la masă, școală, culcare, baie sau, atunci când eram pedepsită, colț.
În primii ani conștienți ai mei, îmi spunea că toate animalele răspândeau boli sau sfâșiau.
Când am început școala, veneam singură acasă. Priveam cerul și parcă nici nu mai atingeam pământul. Număram păsările. Trei ciori, un stol de grauri, doi-trei pescăruși, rar rândunici și uneori vrăbii. Nu era zi să nu vin cu un recensământ înaripat. În gând.
Prima mea conexiune nemonitorizată am avut-o în holul blocului. Vecinul de la parter avea un câine mare, cu blana bălaie, ca părul meu ce era mereu prins în codițe. Îmi părea mut, că nu lătra niciodată, și avea o gură mare, definită printr-un zâmbet larg, cu o limbă roz din care-i picura o saliva îngrozitoare. Așa mi se spunea, dar începeam să mă îndoiesc de definițiile ei.
Într-o zi de primăvară, ne-am intersectat chiar în casa scării și nu mi-a venit să cred că mă înălțam cu jumătate de cap peste Castor, așa-l cheama. Și-a strecurat botul în curbura gâtului, umezindu-mi fularul și l-a retras la fel de iute. Nasul lui mare și negru, ca un nasture de plapumă, s-a apropiat de al meu. Respirația grăbită mi-a aburit fața ca atunci când primești la masă un castron de supă prea fierbinte. Nu-mi era cunoscut acel miros, dulceag, acru. Din spatele unor sprâncene groase, ce-i vibrau la fiecare suflare, zăream sclipiri calde. Zâmbea descoperind măsele ca niște caramele uitate pe chiuvetă, iar din gură îi atârnau și limba, și balele. În graba lui jucăușă, s-a răsucit într-un cerc de bucurie, iar eu am primit peste față atingerea cozii lui stufoase. A dispărut prin ușa metalică, în urma stăpânului său. Am rămas așa o vreme, cu mirosul acela în nas și sufletul tresărind în ritmul respirației lui.
Mama a detectat, cu senzorii ei, un iz straniu pe fularul meu și l-a neutralizat imediat prin programul lung al mașinii de spălat. Am pândit momentele când era scos la plimbare dar fără succes. Așteptările mele, petrecute pe pervaz, se încheiau tot cu o numărătoare a păsărilor de dincolo de geam. Apoi, vecinul s-a mutat și am plâns, pe ascuns. I-am păstrat mirosul lui Castor. În gând.
Pe măsură ce creșteam, prindeam curaj în a explora cartierul. Am găsit pisici flămânde cu care împărțeam pachetul, cățelandri jucăuși ce-mi murdăreau hainele cu noroi, iar uneori, când am mers în zona de case, am hrănit găini sau gâște prin gard. Din excursiile școlare am adus șopârle, lilieci, greieri, ba chiar o broască țestoasă lovită. Avea carapacea spartă și murdară de sânge închegat. Nici nu se mai putea piti complet în ea. Am ascuns-o într-o cutie de pantofi. Mama a descoperit-o după o săptămână. Mai aveam obiceiul să aduc în casă pui de pisici sau de câini să le fac baie. Toate prosoapele ajungeau contaminate cu purici. Pentru această limită încălcată, am fost aspru pedepsită, dar n-am avut astâmpăr.
Într-o primăvară, am ascuns un pui de cățel fără ochi în șifonier. L-am găsit bâjbâind prin gardul viu din curtea școlii. Avea blănița moale, o ureche îi era albă, iar cealaltă gri. L-am hrănit cu seringa ținându-l la piept, înfofolit în bluza mea groasă, în timp ce mă prefăceam că învăț la chimie. Am sperat să doarmă la fel de mult ca mine, însă peste noapte, a schelălăit, până ce mama s-a trezit. Furioasă, l-a aruncat în burlanul ghenei de gunoi, de la etajul patru. Țipa atât de tare că mi-am acoperit urechile în timp ce plângeam. Dimineață, m-a izgonit la școală, ca ea să facă curățenie. Am așteptat să vină gunoierii, să deschidă ușa de la ghenă și să-l recuperez pe micuț. Nu era rănit, doar murdar de zaț de cafea și imbibat de un miros izbitor de greu. Unui gunoier mai tânăr i s-a făcut milă de mine și mi-a promis că-l ia el și-l duce acasă, unde are o curte mare și multe animale.
Anii au trecut, mama fiind la fel de îndârjită în a-mi anihila orice dorință. Am început să mă îndrăgostesc și au început alte războaie între noi. Așa cum îi era obiceiul, făcea curat după orice și oricine pășea în viața mea. N-am plecat nici la facultate, nici să mă mărit. Am ales să lucrez ca ea, în același laborator de analize medicale, ca laborant. Urmăream la microscop toate nenorocirile care trăiau în oameni.
În urmă cu doi ani s-a îmbolnăvit de cancer. Și-a parcurs boala cu demnitate, crescând în fiecare zi presiunea asupra mea. Uneori îmi vuiau urechile de la atâtea comenzi. S-a stins repede. Curat, ar fi zis ea.
Casa mi-a rămas goală, plină de amintirea ei. Regulile i le respect în continuare, doar că, de ceva vreme, la fereastra de la bucătărie, pe cutia aerului condiționat, mai poposește un pescăruș. Îl privesc cum stă cu pieptul semeț, alb strălucitor, cu pene gri, pe aripi și coadă. Cu mișcări bruște își mișcă gâtul atunci când mă simte de cealaltă parte a geamului. Ciocul portocaliu, câteodată, îl deschide larg în timp ce-și înclină capul pe spate, ca și cum ar bea apă, și țipă. Un sunet strident, în doi timpi, un sunet care nu mă sperie. Apoi, se întoarce, își desface încet aripile și planează un etaj mai jos, după care bate din ele și se înalță.
Îndepărtez perdeaua și deschid larg fereastra. Inspir adânc și expir ușor pe gură. Îl urmăresc cum zboară deasupra plopilor. Îmi pare liniștitor. Liber. Așez pe cutia aerului condiționat o felie de pâine și mă retrag din cadrul ferestrei. Pescărușul aterizează, fixându-și ghearele palmate, portocalii, lângă felia de pâine. Țipă iar, ca și cum ar face gargară, apoi prinde felia cu vârful ciocului și, printr-o mișcare a capului, o înghite scurt ca și cum ar fi luat o pastilă fără apă. Felia îi deformează gâtul pentru o secundă, până se pierde în corpul său ca de gâscă. Mă privește dintr-o parte mișcând capul mic, mai mic ca pumnul meu.
Închid geamul și nu mai trag perdeaua. Mai am atâtea felii de dat. Felii din ceea ce n-am fost.
