Poem scris de Cristina Revenco, la Atelierul Mornin’ Poets #124, cu Olga Ștefan, din 15 februarie 2026, la tema poemului în registru grav/solemn.
Încep să-i cânt lui Ocnus, fiul profetesei Manto,
și-al lui Tiberinus, zeu al Rîului Tiber.
O tu, cel care-n cinstea mamei tale ai fondat
orașul italian Mantua
Privește-ne, fii mândru de
cum ne ducem viețile-n onoarea ta:
cum ne înfoiem penajul în întâniri d’-echipă,
cum stăm peste program, cum ne-nvârtim în paturi
împovărați de taskuri, de ce vor crede alții,
cum ruginim încet în timp ce ne crește KPI-ul.
Așa precum și ție îți cheltuia soția
banii cu greu munciți, așa ne dispar nouă
roadele muncii și le înghit mai multe:
impozite și pungi, subscripții, ambalaje,
taxe și politețuri, măldare de obiecte:
must-have-uri limitate văzute pe tik-tok
Depozite ni-s casele, cu rafturile pline
de poliester și nylon, de PVC și inox,
de fibră de carbon, de cauciuc sintetic,
de polipropilenă și carton plastifiat.
Și timpul nostru trece, punem pe snooze destinul
între orele de trafic și cele pe rețele
între ore de-așteptare și cele de plictis.
Zile întregi alături de cei ce ne displac
și cele-n care storși căutăm cu dinandinsul
în bodegi la suprapreț, în susboluri afumate,
în brațe indiferente, în vacanțe all inclusive
să potolim burnoutul și să găsim un sens.
Și noi ca tine zicem poate mâine
celor iubiți când par să vrea mai mult din noi
și viselor, și muzelor, chemării din adâncuri.
La poarta conștienței zeii ne bat și-aruncă
în noi ba cu imagini în flăcări, ba cu glasuri,
ba cu porunci și chiar cu săgeți de-amenințare
ca tine amânăm să mergem spre mistere
mai bine ne întindem și mai scrolăm un pic.
Ia toate acestea, leagă-le de funia din paie
pe care de o eternitate-‘ntre degete o frămânți
Lasă-ți măgarul liber să mestece din toate
fii țap ispășitor: ce nu face decât să ne
ia din timp zadarnic fie-ale tale
Să duci până la capăt măcar ceva,
o, Ocnus, să izbutim astfel eliberați de fleacuri
să ne-mplinim rostul rânduit de Moirae.
