Povestire scrisă de Sorana Chiru, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 octombrie 2016, la tema „festival”.
„Te aștept mâine”.
Eram singur în patul din camera de hotel, abia mă trezisem.
Am întors pe toate părțile mesajul primit de la Anca.
„Te” era cel mai gri. Poate ar fi trebui să mă impresioneze că era vorba de mine, dar m-a lăsat rece. Suna gol. Era o rămășiță gramaticală într-un text zemoșind de sens, un zgârci între măsele.
„Aștept” m-a mângâiat cel mai tandru. Recunosc, fără „te” n-ar fi rămas din „aștept” decât tandrețea, care da, e bună și caldă ca o pătură pufoasă, dar lipsită de fior. „Te” s-a strecurat sub pătură împreună cu „aștept”.
„Te aștept” m-a excitat.
După care a venit nesuferitul de „mâine”, ca o ceață rece care te-nvăluie perfid dimineața când ieși somnoros din scara blocului și până la mașină te sleiește de putere.
Am vrut să mă scutur de „mâine”. L-am vrut doar pe „te aștept”.
Așa că am venit azi. Am inventat o scuză, n-a zis nimeni nimic, și așa era ultima zi, mai mult stăteam degeaba, numai ca să facem prezența. Drumul a fost neașteptat de liber pentru o zi de duminică, dar cu cinci kilometri înainte să intru în oraș, am văzut mașini parcate pe dreapta și pe stânga drumului. Zi de festival.
Azi, astăzi. Mâine ar fi fost doar traficul de luni.
Mi-a atras atenția o rulotă. De fapt ușile ei mari din spate pe care scria „Long vehicle” și pe care erau pictați o fată și un băiat. Stăteau amândoi pe același leagăn albastru, pe laterala căruia era desenat un pește portocaliu, înconjurat de steluțe argintii. Peștele se uita la mine și gura lui părea că spune „vino”. De fapt părea că spune doar „o”, dar eu am auzit „vino”, așa că am parcat în spatele rulotei și am stat așa în mașină o vreme, fără să-mi pot lua ochii de la leagănul albastru, cu peștișor portocaliu, în care se avântau fata și băiatul. Fata avea părul lung și se uita într-o parte, nici la mine, nici la băiat, nici în direcția în care se legănau. Își dusese brațul în spatele capului, ca și cum ar fi stat întinsă în iarbă. Avea o bluză transparentă, care lăsa să i se vadă sânii ireal de rotunzi, o fustă roșie aproape inexistentă și niște cizme cu toc, lungi până peste genunchi. Băiatul avea cămașă albă, blugi și ghete și totul la el părea școlăresc. Se aplecase peste fată și privea în aceeași direcție neclară în care privea și ea. Toată rulota era galbenă cu steluțe albastre, dar nu desenate, ci împroșcate pe tablă cu pompa de var.
M-am dat jos din mașină. Am văzut tarabele cu ghivece de crizanteme și mi s-a făcut poftă să arunc un ochi prin țarcul plin de soare și să-i caut Ancăi o floare sau un fleac. Am tras în piept fum de la grătare, am băut un pahar de must dulce și m-am plimbat. La un moment dat am dat de cuștile cu iepuri și porumbei. Porumbel nu credeam că o să-i placă, de fapt nu m-am gândit că n-o să-i placă, ci că n-o să aibă cum să-i poarte de grijă. În sfârșit, mi s-a părut prea complicat. Dar un iepure, da. L-am ales pe cel mai mare, uriaș belgian mi-a zis moșul care mi l-a vândut. Mi-a dat și o sacoșă de pânză, că nu puteam să-l duc în brațe, așa de mare era. E numai bun, a ridicat moșul pofticios din sprâncene. Am plecat cu iepurele gri-bej în brațe, era cald și cuminte, o auzeam exclamând surprinsă, o vedeam mângâindu-l, mă gândeam oare ce nume are să-i dea. Am trecut cu șase kile de pufoșenie în brațe pe lângă tarabele cu mici și pastramă, pepeni pentru murat, căzi pentru must. Căutam din priviri ieșirea din țarc, când am dat cu ochii de ea. Era cu un necunoscut într-una dintre mașinuțele electrice din ring. Țipa și râdea cu toată fața, cu părul în vânt. N-am stat să privesc mai mult de câteva clipe, n-am vrut să mă vadă. În plus, iepurele începuse să se agite. M-am întors pe călcâie și am plecat grăbit.
M-am așezat lângă niște scări late, cu balustradă din fier forjat și m-am uitat în zare, pe deasupra căsuței din pal din fața mea, unde o vânzătoare se gudura pe lângă o clientă, vă stă bine cu cerceii ăștia, vă scot ochii în evidență și tipa da, mi-a zis un tip aseară că am ochii ca marea, pe deasupra, în depărtare, unde zburau niște grauri sau așa am crezut eu, că erau mici ca niște puncte sau poate nu erau grauri și poate nici așa de mici nu erau, dar așa se vedeau de acolo. Nu contează, măcar zburau, în timp ce eu așteptam să se liniștească iepurele. N-am mai avut răbdare, am înșfăcat sacoșa de gură, ca pe-un sac, cu iepurele foindu-se în continuare, am ieșit din țarc și am luat-o în susul străzii, aproape n-am putut trece de mașinile parcate și pe o parte și pe alta. Viermuială. Viermuială și zăpușeală. Mă loveam de oameni sau ei se loveau de mine, erau toți foarte moi, femeile aveau țâțe mari, bărbații aveau burți, era neașteptat de cald și căldura ne dizolva cărnurile, ne dizolva cu totul, eram unul și același. Se auzea muzică de peste tot. Din spate am auzit un claxon, m-am speriat și era să scap iepurele, m-am ferit din drum, dar am intrat într-o tipă, mă scuzați, nu-i nimic a zis tipa și a zâmbit către urechile lungi care ieșeau din sacoșă. Am grăbit pasul și m-am uitat spre capătul străzii, acolo unde știam că ar fi trebuit să se vadă mașina mea, dar nu se vedea decât un organism imens care se mișca în sus și în jos, care transpira și râdea. Nu se simțea nici măcar un fir de aer, era doar o masă compactă de materie, zgomot și miros. Am găsit mașina, am pus iepurele în portbagaj și am plecat cât am putut de repede.
Am plecat spre oraș pe scurtătură, pe la barieră, pe unde nu-i place ei să mergem din cauză că drumul e vălurit. Am lovit un astfel de val cu viteză și mașina a sărit, a plutit două-trei secunde deasupra șoselei, iar în acele clipe ghemul de gânduri care mi se încâlcise în minte s-a înmuiat și am putut să trag de un fir, după care totul a devenit limpede. Când am ajuns cu roțile înapoi pe asfalt am știut exact ce trebuie să fac.
Ajuns acasă, i-am răspuns la mesaj: „Ba eu te aștept mâine:) cu un vin bun și o friptură la cuptor.” Apoi am coborât în parcarea din spatele blocului și am scos iepurele din portbagaj.
