Povestire scrisă de Nicu Purcel, apreciată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Imagini poetice, stil plăcut și curat. Textul merita un alt final. Și mai are nevoie de o bucată, în care să aflăm de ce am urmărit-o pe Mașka.”
I. Drumul
Unele drumuri nu încep nicăieri. Doar se întâmplă, ca o respirație lungă.
Drumul acela, de pământ, îl știam din copilărie — mai mult îl simțeam în tălpi decât îl vedeam — în vibrațiile mici când trecea Mașka, cal bătrân, cal obosit, cal fără glorie. Drumul e asfaltat acum. Trec tirurile, unul după altul, în șir, ca niște cutii negre, roșii, portocalii, gri. Când încetinesc, asfaltul vibrează un pic sub talpă. Dacă stau pe margine și închid ochii, nu mi se pare că trece cauciucul, ci altceva, mai vechi, care n-are treabă cu motoarele. Acolo era odată pământul. Și pe pământul acela mergea Mașka. Mergea? Da, uneori mergea cu pași lenți și ușori, abia atingea pământul. Alteori copitele i se înfigeau în același pământ și lăsau mici găuri în care se aduna apoi apa de ploaie, iar în spate o dâră de praf. Mașka a trăit două vieți în această viață pentru că a avut doi izdavói («іздовий», izdóvii — „căruțaș”) cu suflete total diferite…
Calul mergea drept, fără grabă.
Diadia Mitia ținea hățurile cu o mână, cu cealaltă se ștergea la gură. Avea o față de om care a văzut destule și nu s-a ales cu nimic. În expresia feței lui, toate liniile, ale gurii, ale nasului, ale pleoapelor, ale ridurilor frunții, toate arătau un arc de resemnare îndoit spre pământ. Nici nu vorbea cu calul. Îl știa prea bine — animal bătrân, ca și el. Mergeau încet, fără zgomot, ca niște oameni care nu mai au pentru ce.
Uneori, pe la mijlocul drumului, diadia Mitia adormea la hățuri. Mersul calului, așa lent cum era, îl lua prin surprindere uneori: căruța trecea pe sub salcâmi, și-l vedeai, dintr-o dată, cu capul căzut pe piept, cu gura întredeschisă. Hățurile atârnau moale, iar Mașka își vedea de drum. Știa singură fiecare groapă. Când ajungeau aproape de sat, Mitia se trezea dintr-un tresărit scurt, se uita în jur și bombănea ceva, de parcă lumea ar fi fost de vină că a ațipit. Dar calul își făcuse treaba. Tot timpul și-o făcea.
Inițial, îmi plăcea să cred că merg „pe muzică”. De la diadia Mitia venea un fel de liniște apăsată, de om terminat, dar în mersul acela molcom era o ordine stranie, ca un cântec lent. Nu știam atunci despre ritmurile cărei melodii ar fi vorba. Mai târziu am aflat: Doga. Îl auzisem la radio într-o seară și am avut, pentru o clipă, senzația că în difuzor intră drumul nostru de pământ, cu diadia Mitia adormit și cu calul care nu greșea nicio curbă…
II. Galopul
Cu totul altfel era fiul său, Kostaki — intra în lume ca un cuțit în lemn: repede, strâmb și fără să-i pese ce lasă în urmă. Liniile feței lui nu cădeau ca la diadia Mitia ci se strângeau toate spre colțurile ascuțite ale gurii și ochilor, ca și cum ar fi vrut să muște din lume. În multe seri se îmbăta, lua calul și pleca instinctiv, violent, nu se știe unde, nu se știe pentru ce. Din toate aceste seri, una, ultima, îmi bântuie mintea…
Kostaki se sprijină de hloabă și privirea îi face o întorsătură spre interior, lăsând afară imaginea unor ochi goi. Picioarele îi sunt ferme, dar moi de la venele dilatate. Mâinile aspre, dure, cicatrizate ca o hartă a vreunui război.
Își simte stomacul: conține cam 3 litri de vin, e plin. Simțea un gol când l-a băgat în el. Și l-a băgat cu pofta din trei-patru ture. Unii s-ar simți mulțumiți cu asta. Combustibilul din stomac ar urca spre creier și le-ar da împlinirea: un somn adânc. Dar el nu. Golul din el s-a căscat și mai tare. Virtuozitatea vinului din stomac constă doar în circulația lui prin vene și în aprinderea unui fitil în creier. Capul e tulbure, ca o nebuloasă. Un gând pasager sare de pe structura neuronală, amplificat de virtuozitatea vinului și atenția se fixează pe el. Scopuri mici îl mișcă când e treaz: să repare o roată la căruță, să cosească… Dar vinul care fierbe în stomac, naște spirit și orice imagine devine un capac pe care l-ar putea pune pe golul din interior. Dar între capac și astuparea golului este drumul. Și când promite așa ceva — ce drum! Trezește dorința și mobilizează întreg trupul spre imaginea lui. Mâna se încordează. Biciul face o mică explozie în aer semn pentru cal să stea «смирно!» (smírno – comanda rusească pentru „drepți!”) până urcă în căruță.
A urcat din trei mișcări ușor nesimetrice, s-a așezat și a privit înainte printre urechile calului.
Drumul s-a deschis brusc, ca o gură. Kostaki s-a ridicat în picioare, a strâns hățurile, a mai făcut o mică explozie în aer cu biciul și a lovit în cal.
Calul a tresărit.
Un pas.
Alt pas.
Pași ritmici: „clop-clop… clop-clop”.
Lemnul a început să scârțâie apoi zgomotul s-a înăsprit și a început să curgă în salturi ca și cum cineva ar fi bătut un clopot crăpat din interiorul pământului.
— „Deeeeeeeeeee!”, a urlat Kostaki.
Calul a mușcat aerul. Hățurile se înnodau, fierul lovea osia.
Totul s-a strâns într-un nou ritm: „tac-tac-toc… tac-tac-toc!” O bătaie scurtă, regulată.
Pământul tremura sub ei.
Viteza a fost apreciată ca insuficientă și Kostaki pune mâna pe furcă…
— «Дееее, скотина!» (Deeee, skotína! — „Haida, bestie!”), „Deeeeeeeeeeeeeee!”
Ritmul a luat-o razna: „tac-tak-tac-tak… tac-Tak-tac-TAK… taK-TAK-TAK-TAK!” Căruța s-a clătinat, scândurile au început să se rupă una câte una: „Kraaak! Trrrrosc! Trraaaaaac!” Kostaki râdea, sau poate țipa, nu se mai putea spune. Ochii îi ieșiseră în față, plini de vânt. Calul alerga în galop, nu se mai vedea decât spinarea udă și spuma.
Totul s-a rupt. O roată s-a desprins, apoi alta. Restul s-a târât după ei, ca o bucată de carne moartă.
Sunetul final a fost gol, metalic, ca un pian spart. Tocmai executaseră o interpretare radicală a Concertului nr. 3 pentru pian și orchestră al lui Rahmaninov. Dirijorul fusese Kostaki, cu biciul în loc de baghetă. Pianul fusese pământul, la care băteau copitele Maşkăi la îndemnul convulsiv al dirijorului, iar orchestra — căruța — se dezmembrase în jurul lor, scândură cu scândură. În loc de armonii, erau trosnete. În loc de teme lirice, erau țipetele lui. Totul suna ca o versiune spartă, convulsivă, în care numai vântul mai ținea ritmul.
Când s-a sfârșit, nu s-a mai auzit nimic. Doar un tropot sec, rar, care a dispărut în pădure…
III. Drumul
Sunt unele drumuri care pur și simplu la un moment dat se termină brusc, nu mai duc nicăieri. Nicăieri? Deschid spre un câmp, un lan de porumb, de lucernă, spre o prăpastie… Printr-un lan de lucernă sau de porumb calul își mai poate continua cumva drumul, dar mai e acela un drum? Dâra lăsată de roțile căruței prin lucernă sau dâra lăsată de un meteorit în cădere pot fi drumuri practicabile? Practicabile, da, până la un anumit punct. Sigure? Nu! Și totuși, fascinante!
Nu știu ce rămâne din oameni și din animale, după ce dispar. Nu cred în multe lucruri. Dar uneori am impresia că mișcarea lor nu dispare cu totul, ci se lipește de loc. Se ascunde sub drum, sub asfalt, în pământul acela vechi, ca un tremur care așteaptă să fie auzit din nou.
Atât. Nu e nicio morală aici.
E doar Mașka, care încă mai trece pe acolo, din când în când, la pas, fără grabă, sau în galop nebun, cu tot cu căruțașii, sub tălpile celor care nu știu că o calcă.
