17 februarie , 2022

NEGUSTORUL

NEGUSTORUL

Povestire scrisă de Camelia Munteanu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 13 februarie 2022, la tema „rescrierea unei povești cunoscute”.

 

“It is me. I am his madness. For years he’s been looking for something to put his madness into. And he found me.”

“If there is a God, he’s a great loathsome spider in the darkness.”
 John Fowles, The Collector

 

Uneori mă întreb cum ar fi fost viaţa ta dacă, în dimineaţa aceea, tanti Marcela de la brutăria din colţ nu ar fi pregătit rulouri cu scorţişoară. Cine ar fi zis că imponderabilitatea unei arome – şi-aceea identificată printr-un diminutiv – putea catapulta realitatea dincolo de tot ce ştiam, plasându-te în singurul loc unde nu ar fi trebuit să fii? Dacă în aerul acelei dimineţi ar fi plutit note sărate de merdenele, ori amăreala cozonacului cu nuci, adieri vanilate, zaharisite, însiropate, la naiba, orice altceva în afară de afurisitul ăla de parfum picant, fierbinte, profund de scoarţă mărunțită, lumea nu şi-ar fi întors faţa pe dos. 

Dacă Dumnezeu este într-adevăr un necunoscut care ne priveşte de departe, cineva care ştie mai tot, dar ne lasă oricum să dăm teribil de rău cu bâta în baltă, probabil că eu sunt Dumnezeul tău, Lara. Mi-ar fi plăcut ca în acea dimineaţă să fi fost Dumnezeul tuturor lucrurilor, pentru că atunci aş fi fost şi Dumnezeul lui tanti Marcela. Şi-atunci, Dumnezeul lui tanti Marcela i-ar fi aruncat nada unui gând cum că Ioana urma să treacă diseară pe la ai ei. De când fiică-sa se măritase cu un tunisian pe care îl cunoscuse într-un sejur last minute la Hammamet, tanti Marcela adăugase pe lista ei deja nesfârşită de ingrediente şofranul, cardamomul, turmericul, coriandrul, sumacul, apa de trandafiri. Uite, ar fi putut să le gătească tajine de pui marocan pe pat de cuscus cu scorţişoară. Asta ar fi însemnat că nu i-ar fi rămas destulă scorţişoară pentru rulouri şi nici timp de cumpărături, între programul brutăriei şi cină. 

Sau poate varianta cea mai simplă ar fi fost un cârcel în brahioradial. Da, să bifeze rapid o carenţă de magneziu sau o formă incipientă de Parkinson ar fi fost floare la ureche pentru Dumnezeul doamnei Marcela. Odată deşurubat capacul acela galben, borcanul ar fi scăpat din degetele chircite ale femeii, iar pulberea parfumată s-ar fi împrăştiat prin chiuvetă. Şi-atunci, doamna Marcela s-ar fi văzut nevoită să pregătească trigoane cu vanilie.

Ori aş fi putut regla vremea. Aş fi învârtit de un buton, făcând ca aerul Bucureştilor să se umple de căldură şi să poarte cu el dor de mentă, de cireşe, de măr verde, de caprifoi. Nimeni n-ar mai fi visat la scorţişoară, deci ideea de a găti rulouri nici că i-ar mai fi trecut prin cap doamnei Marcela. 

Puteam să prevăd asta. Doar ştiam cum îţi înfigeai de mică degetele în textura perlată a orezului în lapte peste care maică-ta revărsa scorţişoara, în loc s-o presare. Ştiam cum te înecaseşi sorbind din prima cană aburindă cu vin fiert, nu din cauza unei bucăţi de măr, sau a unei coji de portocală, sau a unui cuişor. Nu, tu ţi-ai fi rulat un cui din scorţişoară, ai fi prizat-o, ţi-ai fi injectat-o în vene, dacă s-ar fi putut. Când năvăleai pe scări, cu pasul tău de ciută de nimeni simţită, grăbindu-te să prinzi din urmă timpul, adulmecam în umbra părului tău căldura acelui miros care păstra în el asprimea scoarţei, curgerea sevei, nostalgia lemnului crescând spre soare. Când închid ochii, încă te văd ca pe o incrustaţie în lemn.

Te treziseşi greu, ca de obicei, îndemnându-te să ieşi din somn fără tragere de inimă. Până să termini de savurat cafeaua, de verificat like-urile primite la ultima postare, de aranjat coama aceea desăvârşit de răzvrătită, timpul o luase iar razna. Nu te-ai îngrijorat, că doar știuseși dintotdeauna cum să negociezi cu el. Pe tine până şi timpul te trata altfel, Lara. Tocmai de aceea nu mă aşteptasem deloc la asta. 

Te urmărisem ieşind în goană din scară, cu vraful de teste corectate iţindu-se din geantă, cu o ediţie îngălbenită de vreme a „Decameronului” ţinută strâns de cotul proptit în talie. În aerul rece, umbra ta se aşternuse cuminte pe asfalt, sub rânjetul unui soare cu dinţi. Şi-atunci, trecând brusc de la mirosul de tutun lăsat în urmă de ţigara doamnei Racolţa de la 2, ai simţit fierbințeala dulce a scorțișoarei. N-ai ezitat deloc. Aerul se umpluse de un soi de beţie care se revărsase flămândă peste intersecţie, iar tu te-ai aruncat în ea fără să stai pe gânduri. Aşa cum te aruncai şi în viaţă, cu îndrăzneala aceea nebună a unui copil, fără să-ţi pese dacă te zdreleşti până la sânge. Cu încrederea celui care ştie că nu va fi lăsat să se lovească prea rău. Nu, n-am văzut niciodată nimic static la tine, Lara. Sub toată docilitatea aceea absentă, se mişca nestăpânit un freamăt zălud pe care îl simţeam cu toţii, deşi n-am fi ştiut ce nume să îi dăm. 

Am apucat să văd cum te-ai uitat la ceas, cuantificând întârzieri, aşa cum erai obişnuită. Aplecarea capului îţi săltase vârfurile părului dinspre talie către omoplaţi, apoi s-a auzit un scrâşnet care părea să fi detonat coama aceea chihlimbarie în cel mai strălucitor nor ciupercă. A urmat zgomotul înfundat al căderii tale, suficient de încet încât să sper că intervenise cineva care nu îngăduise să te spargi. O privire a fost de ajuns ca să mă conving că mă înşelasem. Mirosea a sânge. Năclăit, părul tău se colorase în nuanţa scorţişoarei. 

Înainte să aud pe cineva jelind ca o banshee, am prins imaginea unei cicatrice care brăzda mâna stângă a șoferului, întinzându-se argintie de la încheietură până spre degetul mare.  

 

***

Când hotărâse mutarea noastră în Bucureşti, tata a domolit teama mamei de a-şi da lumea din mână pentru cea de pe gard: 

— Tu Ană, drept îi că-i departe. Da’ morţi om găsi peste tot.

Din orăşelul acela de pe Valea Someşului în care mi-am petrecut primii ani, ţin minte doar vorbele de-atunci ale tatei şi povestea unei inscripţii din 10.000 de puieţi de brad, căreia şi acum localnicii îi spun monumentul viu, deşi nu se mai vede decât din satelit.Verile miroseau a lemn proaspăt, a scoarță încălzită de soare. Iernile miroseau a lemn uscat, pârâind în flăcări, prin jăratic. Tot negustori de moarte eram, dar acolo lumea ştia dintotdeauna neamul Pădurenilor şi ne trata cu reverenţă, de parcă le-am fi putut pune o vorbă bună. 

La Bucureşti, lumea nu credea în trocuri cu moartea intermediate de provinciali de duzină. Era mai simplu să faci caterincă, s-o ignori sau s-o şmechereşti până când te prindea din urmă. Am crescut simţindu-mă ca o cucuvea. Sau ca un hoitar. Ca un şobolan căruia i se îngăduie să vieţuiască într-o tranşee, sau în carena unei nave. Oamenii mă priveau stânjeniţi, de parcă moartea s-ar fi luat. Eram un copil atât de singur, Lara, încât cel mai adesea mă jucam de-a cioclul şi familia defunctului. 

Prima dată când te-am văzut, din felul în care maică-ta te-a trecut ușor prin fața ei, adăpostindu-te între corpul ei și balustradă, am înțeles că între lumile noastre tocmai se căscase o falie pe care n-aș fi reușit niciodată s-o umplu. Chiar de mi-aș fi îndesat în ea toate dorințele, toate visele, chiar de m-aș fi sădit pe mine însumi în gol, ea n-ar fi făcut decât să se deschidă ironică, crăpându-se tot mai departe, în linii din ce în ce mai adânci. Tu n-ai știut niciodată că erai unicornul din visele unui gândac necrofag.

Când închideam ochii, mintea mea plăsmuia lumi flexibile, neatinse de rigor mortis, clădea refugii în care nu se aciuase damful de formaldehidă, picta realităţi de acuarelă necontaminate de pallor mortis. Când am aflat de histerectomia maică-mii, am simţit disperarea unui şobolan căruia i se zidesc toate ieşirile din labirint. Sub molozul nesfârşitelor lumi imaginare în care mă vedeam urmând medicina, cântând la pian, predând japoneză sau scriind poezii, surpate brusc de revelaţia faptului că aveam să rămân mereu singurul fiu al negustorilor de moarte, ăl’ mic din neamul Pădurenilor, antreprenori de pompe funebre din sectorul 2, a rămas prins şi somnul meu. Nu mă plâng. Până la urmă, tovărăşia morţilor şi nopţile goale de somn sunt cele care m-au adus atât de aproape de tine. Aveam atâtea de învăţat, încercând să-ți fiu partener potrivit de conversaţii imaginare. Oricum, ce naiba era să fac cu atâta timp aruncat, în ciudă parcă, în ograda mea? Ce rost mai bun aş fi putut să-i dau decât să ţes odgoanele cu care te trăgeam mai aproape? Bine, dacă te-ai fi însoţit cu sirenele, iar nu cu ielele, aş fi putut să le ţes pe cele cu care să mă leg de catarg.

E un timp pentru toate. Într-o dimineaţă, m-am trezit cu tine în ușa magazinului de pompe funebre. Înaintai printre sicriele expuse pe ambele laturi ale încăperii. Prin mirosul de lemn lăcuit, cu note de ceară, de brad şi crizanteme, se strecurase un parfum de scorțișoară.

— Sunt Lara, fiica Cezarei T. Probabil ai auzit de mama. Nu vreau decât să plece frumos. Aşa cum şi-a dorit.

După necropsie, în timp ce îi injectam cei doi litri de formaldehidă întâi în jugulară, apoi în carotidă, iar în final în arterele femurale, mi-am amintit de privirea ei. Irizaţiile acelea care fermecaseră atâta lume se oţeliseră brusc, colorându-se în cel mai verde dispreţ, la vederea odraslei cioclilor de la parter. Gândul acela nu se lăsase alungat, metastazând rapid, pe măsură ce mă chinuiam să străpung ţesutul pentru a extrage fluidele din cavitatea abdominală. Inima e partea corpului cel mai greu de străpuns. La final, am așezat cu grijă scalpelul, forcepsul, aţa chirurgicală în sertar, înainte să apuc tubul de superglue.  Nu voiam să folosesc copci sau cusături pentru suturarea inciziilor, ar fi fost mult prea vizibile. 

Am făcut treabă bună. În foaierul teatrului, nimeni n-a ştiut vreodată că globii ei oculari și inima rămăseseră într-un borcănaș. În sicriul Monaco din lemn de mahon, mult mai scump decât oricare dintre scenele pe care jucase, îi așezaseși un volum cu poezii de Pasternak. Maică-ta a plecat din viață așa cum intrase în ea. O cochilie răvăşitor de frumoasă şi desăvârşit de goală. 

După ce ai rămas singură, a fost mai simplu. Blestemul de a fi negustor de moarte are şi avantaje. Tata, ardeleanul la care vorba era vorbă, reuşise rapid să găsească furnizori de clientelă printre angajații din spitalele Bucureştilor. Motivaţi corespunzător, puteau răspunde şi altor solicitări. Am învăţat rapid să iau forma cheii tale în ceara întărită a unei lumânări, să pregătesc doza potrivită de propofol pentru a putea intra să montez camerele, să instalez programul de clonare. 

O vreme am fost dăruit să te văd permanent. Să știu ce scrii, ce vorbești, ce gândești, să intervin când era cazul.  Ideea că tu nu aveai habar de nimic din toate astea mă făcea să mă simt atotputernic, atotştiutor, iertător, generos, complet în singurătatea mea. Deplin. N-a fost nevoie de prea mult pentru prăbușirea din acel sublim răgaz. A fost de ajuns un rulou cu scorțișoară.

 

***

Încă te așteptam. Mergeam mai departe proptindu-mă în hălci de timp amputate din amintirile cu tine. Încă te plimbam bezmetic prin sinapse, de la un neuron la altul. Încă îți visam visele. Tresăream adesea simțind că mă doare ceva. Mă dureai, Lara, aşa cum m-ar fi durut un membru fantomă. 

Se făcuseră trei ani de când apartamentul tău nu era decât un platou de filmare părăsit. Decoruri glazurate cu praf, recuzita ta expirată, ghivece în care florile arătau de parcă ar fi fost presate. De timp şi de sete. Haine pe care n-apucași să le porţi, tricoul gri în care îți dormiseși ultima noapte. O carte de poezii abandonată pe noptieră. Pe rafturi se înșirau flacoane cu parfum în tonuri ambrate. Blocate în sticlă, notele de scorțișoară uitaseră cum să îmbrace pielea, cum să dezmierde căldura pulsului, cum să se așeze la contactul cu pH-ul. 

Aș fi putut să intru oricând, dar știam că nu te-aș fi găsit acolo. Sau poate era doar mintea mea care completa crâmpeiele lipsă din imagine cu ceea ce ştia. Microfoanele tăceau, năuce. La spital îmi fusese simplu să aflu ce faci. Ai fost în comă multă vreme. Apoi aflasem că erai în grija unui membru al familiei. Nu reușisem să îi dau de urmă. În înregistrările de pe camere poposea uneori năluca ta. 

Şi-apoi, te-am văzut intrând în Cărtureşti. Am icnit căutând aerul care nu mai era, deşi ştiam că durerea mea îl aspirase deja. Mi-am spus mai întâi că nu eşti aievea. Aveai părul scurt, orgia aceea de lumină pe care o răspândea se stinsese, mocnind într-un soi de cenuşă ternă. Miroseai a ceva lemnos, profund, care nu mai aducea a scorţişoară, ci a smirnă. Ciuta aceea care sălta în pasul tău răposase demult. Alunecai prin lume altfel decât ştiam. Si-atunci am observat pe mâna care te susţinea o cicatrice. 

Mi-a fost simplu să te găsesc. Ştiu unde stai acum, cu el. Într-o zi am să te opresc, Lara. N-am să-ţi spun nimic, ci doar am să-ţi arăt cicatricele mele. Poate vei asculta sau poate te vei feri. Sau poate te vei teme. 

Îmi aduc aminte cum înaintai pe culoarul săpat din rânduri de sicrie. Mă izbise atunci gândul că nu știam dacă ți-ar veni mai bine Serenity. Sau Bliss. Sau Heaven. Îl uitasem, dar de o vreme mă bântuie iar. 

Când închid ochii, încă te văd ca pe o incrustaţie în lemn.

#camelia munteanu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *