17 februarie , 2022

PEȘTIȘORU’ DE AUR

PEȘTIȘORU’ DE AUR

Povestire scrisă de Cătălina Cosmescu-Bibire, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 13 februarie 2022, la tema „rescrierea unei povești cunoscute”.

 

Peştişoru’ de Aur nu voise dintotdeauna să fie peşte. Nu fusese visul lui de-o viaţă sau așa ceva. Nici pe departe. Pur şi simplu i se întâmplase. Nici el nu ştia când. 

Poate fusese atunci, în seara aia ploioasă, când fata îl rugase, cu voce tremurândă, pe treptele de la intrare: „Peştişorule, te rog, ajută-mă, îndeplineşte-mi dorinţa asta, fă ca tata să aibă bani de citostatice!”. Sau poate fusese atunci când doamna trecută de prima tinereţe, privind gol într-un punct fix al camerei întunecate, în timp ce-şi dezgolea umărul încet, îi şoptise: „Peştisorule, te rog, fă ca eu şi fiica mea să avem ce pune pe masă!”. Ce să facă? Să refuze? Pur şi simplu nu putea. Fusese născut pentru asta. 

Din prima mie de euro şi-a pus un canin. De aur. În fiecare seară îl privea în oglindă. În fiecare seară scotea teancurile de bani pe masă, în camera prost luminată din Centrul Vechi, şi le număra. De la stânga la dreapta, apoi de la dreapta la stânga. Le aşeza încet, ritualic, în sertar, unele lângă altele, și încuia cu cheia de trei ori. Umplea cu răbdare ţigara de foi şi-o savura cu ochii întredeschişi, urmărind cercurile de vălătuci cum se intersectează urcând spre tavan, cum se împerechează între ele, cum se dizolvă în neant. Nu putea rezista tentaţiei de a îndeplini dorinţele femeilor. Aşa era el. Pur şi simplu nu-l lăsa sufletul.

Nu l-a lăsat sufletul nici atunci când, într-o seară de martie, a cunoscut-o pe Ana. Ana Pescaru. Prima ei dorinţă, murmurată la urechea lui, în clubul ticsit de fum, printre corpurile asudate, îngrămădite într-o masă de carne amorfă, fusese legată de familia ei: „Te rog Peştişorule, împlineşte-mi dorinţa asta, fă ca parinţii mei să nu fie daţi afară din casă, fă ca părinții mei să aibă unde trăi!”. Ce putea să facă? Întotdeauna avusese o sensibilitate pentru pescari.

A dus-o înăuntru. Coridorul îngust cu pereţi impregnaţi de un miros greu era străpuns din când în când de câte o fâşie luminoasă ce răzbătea din spatele uşilor. Din spatele unor uşi ce ascundeau alte dorinţe, alte corpuri, alte moliciuni. S-au frământat acolo, pe pat, printre rujuri, ciorapi de plasă şi bluze decoltate. 

O vreme a fost bine. Îşi amintea cum Ana îi aducea hârtiile unsuroase şi ghemotocite, pe care le lua, le îndrepta şi le punea la presat într-un dicţionar vechi. O întindea pe pat şi îi mirosea pielea albăstrie, încă fragedă, încă fierbinte. Îşi înfunda faţa în pliurile pielii ei, îi măsura cu degetele fiecare denivelare, fiecare deal, fiecare vale a corpului ei. Trăgea pe nas mirosul ei de ape adânci.

Apoi, din senin, a picat ca un năvod a doua dorinţă: „Peştişorule, te rog, ajută-mă să fac rost de mai mulţi bani… Am nevoie disperată de ei!”. A simţit cum lumea i s-a rupt în două şi s-a sfărâmat atunci, pe loc, căzându-i la picioare, transformându-se în bucăţi mici-mici, minuscule, scurgându-se pe gura de canalizare. Peştisoru’ ştia pentru ce sunt. Dar nu putea să o refuze. Nu… Impulsul de a îndeplini dorinţe era mai mare decât el.

De multe ori o privea zăcând întinsă acolo, lângă pat, cu seringa goală, cu genunchii îngheţaţi, cu mâna căzută într-o parte, rătăcind cu ochii în alte spaţii, în alte dimensiuni. Îi era dragă aşa, din ce în ce mai uscată, din ce în ce mai translucidă, din ce în ce mai nedesluşită. Uneori se aşeza şi el lângă ea, întindea mâna şi rupea o parte din sufletul ei, apoi o aşeza încet în pieptul său, acolo unde rămăsese doar o gaură neagră, arsă pe margini şi ruginită. Şi îi trecea.

„Peştisorule, nu mai rezist, vreau să mor. Dacă ţii la mine, dacă mă înţelegi, îndeplineşte-mi această ultimă dorinţă, ia-mă de pe lumea asta.” Peştisoru’ ştia că e inevitabil. Înţelegea. Dacă n-ar fi fost blestemul ăsta al lui de a-ndeplini dorinţe… 

În nopţile în care nu mai poate dormi, Peştisoru’ măsoară fisurile din tavan cu privirea. Ceva, nici el nu ştie ce, se micşorează atat de tare în interiorul lui încât îl face să zgârie cu unghiile pereţii. Se ridică, deschide sertarul, apucă teancurile de bani şi începe să le numere. De la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta. De pe fundul sertarului scoate dicţionarul în care stă uitată o bancnotă presată. O miroase. Mirosul încă i se mai pare proaspăt şi liniștitor. I se imprimă în sânge, în vintre, în creier. 

Aude bătăi în uşă. Deschide. „Peştisorule, mi-e frică. E pentru prima oară…”. Peştişoru’ o îmbrăţişează şi o mângaie patern pe cap, conducând-o spre coridorul slab luminat, în timp ce-i acoperă cu haina umerii goi, ca de lapte: „Nicio grijă scumpo, cu mine eşti în siguranţă. Doar ştii că-s un băiat de aur…”.

#cătălina cosmescu-bibire

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *