Povestire scrisă de Ana Soman, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 14 decembrie 2025, la tema: „relația de dragoste într-un cuplu deja format, sau pe cale de a se forma”.
Nu-mi cere să-ți vorbesc despre iubire. Iubirea e din altă lume. Uneori dai de ea sau ea de tine, dar nu o recunoști, alteori alergi toată viața după ea și tot n-o găsești sau o desfizi, zicând că nu există, ca să poți trece mai ușor peste deziluziile ei. Rar, foarte rar, îți apare în gloria ei și știi să te bucuri de ea, dar asta nu ți se întâmplă ție, ci celor puțini, foarte puțini. Se spune că artiștii știu cel mai bine ce e iubirea, dar ce și cât iubesc ei? Iubesc arta lor și caută iubirea la modul absolut, având parte mai degrabă de aventuri, motivate tocmai prin căutarea ei. Iubirea, iubirea… Poate doar în adolescență alergi după astfel de idealuri, iar dezamăgirile te determină să renunți să mai crezi în ea mai târziu. Dragostea adevărată e greu de găsit, așa că trebuie să te descurci și fără ea, ar spune un înțelept.
Aveam, pe-atunci, 33 de ani, vârsta la care poți să spui că ești și tânăr și matur, când potențialul tău creativ e la maximum (sunt muzician, slujesc o artă inefabilă, la fel de inefabilă ca iubirea), când trebuie, dacă nu să fi cunoscut iubirea, măcar să te fi îndrăgostit de câteva ori, ca să știi ce cauți, ce fel de om alegi să stea lângă tine. Eram adeptul sufletului pereche și am crezut, (încă mai cred), că existăm în mai multe universuri sau, cel puțin, că existențele noastre se reiau într-o altă formă pe axa timpului, sub puterea unei legi cuantice sau a unei forme de reîncarnare, chiar dacă, pentru unii, e doar un mit. Da, avusesem aventuri, uneori chiar iubiri pasagere (ar fi preferabil termenul îndrăgostiri) și am fost, nu de puține ori, dezamăgit pentru tot ce am primit dăruind. Mai speram? Poate lucrurile cele mai râvnite se împlinesc tocmai când nu le mai aștepți, dar așteptarea trebuie să existe, cruntă și crudă așteptare, ca să se întâmple apoi să nu le mai dorești.
Îmi amintesc bine dimineața aceea de început de octombrie, am reluat-o de mii de ori în minte: ceața, frigul timpuriu, gara tăcută, sala de așteptare mizeră cu podele mirosind a petrosin și tutun, câțiva călători ațipiți pe bănci așteptând personalul spre Ciulnița, o femeie de serviciu adunând gunoaiele din coșuri, eu, încercând să prind Bucureștiul, agățat de firul telefonului prea greu de metal care îmi înghițea fisă după fisă, fără rezultat. Priveam înspre geam, în direcția în care cerul se înroșise puternic, prevestind parcă un cataclism iminent, cum lumea dinăuntru, mai întâi umbră neagră, indistinctă, se luminează treptat, iar soarele, abia întrevăzut, îți aureolează deodată trupul. Ai apărut mai întâi contur clar, înaltă, suplă, fragilă, ajunsă aici parcă dintr-o altă lume, ridicând privirea spre mine tocmai când intrase pe fir prietenul meu și-l întrebasem ceva. Cele câteva cuvinte sau vocea mea, te-au făcut să îți ridici privirea, puțin mirată, puțin ironică, vorbeam tare în sala mută, cealaltă persoană nu mă auzea, repetam cuvintele, ridicam puțin tonul, cred că era supărător pentru ora aceea, când abia ne-am dezmorțit pentru o nouă zi de lucru, când nu ne-am dres încă vocile, când domnea încă liniștea naturii, pentru că și gara era departe de oraș, undeva în câmp, cu clădirea, liniile de tren și orizontul larg al Bărăganului înainte. Dar noi eram înăuntru, în sala asta insalubră, veche cât timpul, martoră a atâtor întâlniri și despărțiri, disperări și fericiri, îmbrățișări și săruturi, lacrimi, suspine, zâmbete, și nu știu cum, aveam senzația că în sfârșit te-am găsit, că tu ești sufletul meu pereche, că sub ochii mei se întâmplă acest miracol după atâta vreme, vreme în care am rătăcit prin vieți și prin universuri, și acum, aici, ne-am regăsit. Mi-am adus aminte clar că visasem scena asta aproape identic, c-am păstrat-o în minte, că m-am amuzat o vreme pentru cât păruse de reală, iar acum se revela întocmai și-mi părea ireală.
Exact în momentul în care realizam cutremurul, încercând să-ți fixez în minte bine chipul: ochii țintuindu-mă o clipă și privind apoi în jos, părul prins sub baticul din mătase cu modele aurii (poduri mari traversând ape colorate, aveam să le descifrez mai târziu), buzele pregătite parcă să rostească, exact atunci, zic, a apărut soția unui amic de-al meu, care, nu știu prin ce intuiții, a înțeles ce mi se întâmplă. Am urcat împreună în tren, ea, volubilă ca de obicei, făcea glume că mi-ai căzut cu tronc și se angaja să îmi facă lipeala cu tine. Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile triviale, nici genul ăsta de abordări, am preferat întotdeauna să mă sustrag, preocupat de alte lucruri, așa că mi-am scos o carte, era Jurnalul de la Păltiniș, îl reciteam pentru Noica, mă arătam adâncit în lectură și fumam, se fuma atunci în vagon, deschisesem geamul și așteptam plecarea trenului. Și ai apărut tu. Ai deschis ușa compartimentului, ai întrebat dacă e un loc liber, dar ai ieșit repede după ce ți-ai pus rucsacul pe banchetă. Trenul era aproape gol. Navetiștii veneau dinspre București spre Călărași, foarte puțini făceau traseul ăsta invers dimineața. Priveai afară pe geamul de pe culoar, erai dezorientată, oarecum nemulțumită; când ai revenit, știu că ai vrut să-ți iei bagajul și să schimbi compartimentul, dar, bănuindu-ți intenția, Corina ți-a promis că nu mai fumăm și închidem geamul. Ai rămas, ți-a plăcut amabilitatea ei și ai întrebat-o de la ce linie pleacă acceleratul spre București și câte stații sunt până la Ciulnița. I-ai dat apă la moară Corinei, care, mult prea entuziasmată, ți-a zis, uite, și Ștefan merge la București, te conduce el, puteți merge împreună. Am înțeles atunci că e primul tău drum și te-am întrebat asta, angajându-mă să te conduc. Corina s-a dat jos la Ștefan Vodă și ne-a salutat (chiar mi-a tras discret cu ochiul), noi, la Ciulnița, te-am ajutat să cobori, atingându-ți prima oară mâna, nu-mi venea să cred, poate eram excesiv de agitat, vorbeam întruna, încercam să îți explic chestii care bănuiesc că nu te interesau, din ce direcție vine trenul, pe ce linie, unde e mai bine să-l așteptăm pe peron, chiar și câte vagoane are, ce fel de locomotivă, nu-mi dădusem seama până atunci că știu atâtea lucruri. Nu mai aveai când să spui și tu ceva, de fapt, încercam să acopăr stânjeneala ta și emoția mea, nici măcar nu te-am întrebat cum te cheamă, unde stai, cu ce treabă ești în Călărași, am făcut-o mai târziu în vagon, după ce mă lăudasem cu cărțile pe care le aveam la mine, Teoria semioticii de Umberto Eco, Homo Aestheticus a lui Luc Ferry și, bineînțeles, Jurnalul de la Păltiniș, mă dădeam mare că știu atâtea despre Noica, pe care dorisem să îl vizitez, dar n-am mai apucat, fiindcă murise cu doi ani în urmă. Era frig în compartiment, îmi dădusem totuși jos pardesiul, tu ai rămas cu baticul pe cap și atunci am văzut cele patru poduri în culori aurii cu numele scrise în dreptul lor: Tower Bridge, Golden Gate, Vasco da Gama și Ponte Vecchio. Mi-ai răspuns, când te-am întrebat, că ești inginer agronom, c-ai primit repartiție la Călărășii-Vechi, că abia ai ajuns de două săptămâni și n-ai văzut încă Bucureștiul. Eu am vrut să te impresionez din nou și ți-am spus că sunt muzician și profesor de chitară la Școala Populară de Artă, că urmează să particip la un concurs de interpretare la Amsterdam, că fac parte dintr-un ansamblu de muzică contemporană. Poate nu trebuia să mă explic atât, pentru că aveam chitara cu mine, dar voiam să îți arăt că nu sunt un amator sau un simplu folkist (ar fi putut impresiona și asta, dar nu neapărat pe tine), că fac muzică adevărată, repertoriul meu cuprindea piese de Sor, Tarrega, Rodrigo, Villa-Lobos, dar și Leo Brouwer, Grillo sau Stroe, vorbeam și vorbeam, aș fi vrut ca drumul ăsta să nu se sfârșească, să trăim împreună până la capăt destinul, fie și-n acest tren, pe această cale ferată.
Din gară am luat apoi autobuzul, am coborât cu tine la Universitate, dar mă grăbeam, trebuia să ajung la repetiție și nu-mi mai găseam cuvintele ca să-ți spun că-mi doresc să ne revedem. Mi te imaginam rătăcind singură pe străzi, așa cum mi-ai spus, ca să-ți amintești de studenție, urma să te pierzi cât de curând în mulțime, să te pierzi, să te pierd, și ți-am zis într-un târziu că mă-ntorc la Călărași cu trenul de 7 din Obor, îți țin un loc, dacă vrei să mergem împreună. Nu mi-ai spus nici da, nici nu, doar cu bine. Cred că asta m-a durut puțin și-am făcut un legământ în gând: dacă e să fii a mea, o să fii acolo pentru mine. Asta nu a însemnat că te-am uitat peste zi, că nu m-am gândit la tine dacă vii sau nu vii, i-am spus și prietenului meu că te-am cunoscut, poate ca un fapt divers, că uite, o ingineră agronom, venită din alt capăt de țară aici, atât de frumoasă, atât de sensibilă, atât de inteligentă, ingineră agronom, venită să muncească la câmp cu țăranii, atât de frumoasă, atât de sensibilă… de unde până unde intuisem asta? Nu-mi vorbiseși aproape nimic despre tine, poate România literară, pe care ai cumpărat-o de la chioșcul din Ciulnița, sau volumul II din Tratatul de istoria religiilor, pe care îl văzusem când ți-ai deschis geanta, sau felul în care mă ascultai elogiindu-l pe Noica și muzica pe care o interpretez și-o iubesc, dar nu comentai nimic, vorbeam eu prea mult în timp ce mă tot gândeam cum să îți demonstrez că ai ajuns în acest capăt de lume pentru mine.
Și-ai venit, amorțisem agățat ba de geam, ba de ușă, nu voisem să te ratez, chiar dacă nu te-aș fi văzut, tot aș fi verificat fiecare vagon ca să mă conving că n-ai venit, dar ai venit și m-ai ascultat din nou turuind despre concertele și înregistrările mele, despre plecarea mea în Occident, acum când era sigură, aveam valuta (100 de dolari puși în bancă de un amic din străinătate al prietenului meu) și mai ales, confirmarea de la Securitate. Puteam pleca, trebuia să-mi cumpăr biletul de tren, era imposibil să merg cu avionul, în noiembrie urma să fiu la Amsterdam.
Îți cumpărasem prăjituri de la Scala, prietenul meu îmi dăduse o portocală (îi spusesem că te revăd, încercasem în felul ăsta să mă conving și pe mine că sigur vei veni), am mâncat împreună, am împărțit portocala și deja te cunoșteam parcă de o viață, îți știam gropițele din obraji când zâmbeai (nu te-am auzit decât târziu râzând), alunița de pe obrazul stâng, din dreptul ochiului, gâtul drept, întins, venele pulsând în ritmul inimii, inima la care mă străduiam să ajung, dar nu mi-ai dat în vreun fel de înțeles că vei rămâne cu mine. Aveai o reținere pe care nu o înțelegeam și nu îndrăzneam să te întreb lucruri importante. Știam doar că te cheamă Silvia și ai 24 de ani, că ai tăi sunt în Ardeal, la Târgu-Mureș, că ești inginer agronom, că ai terminat Agronomia la Timișoara. Inginer agronom, asta mă surprindea, deși mulți tineri se orientau atunci spre facultăți care nu aveau legătură cu pasiunile lor, numai pentru că acolo erau locuri mai multe. Mi-ai spus că ai dat prima dată la Arte Plastice, dar pentru că nu ai reușit (au fost doar patru locuri), ai ales să cobori din sferele înalte ca să înțelegi viața în concretețea ei, că ai vrut să părăsești facultatea după primul an, dar s-au opus ai tăi și că speri să schimbi toate astea cândva; deocamdată, trebuie să stai aici trei ani, să-ți faci stagiul și să desenezi țărani lucrând la câmp sau așezați la masă în casele lor mâncând cartofi, ca în picturile preferatului tău Van Gogh, că ar fi o șansă să pleci mai repede, dacă ai avea o pilă serioasă. Aș fi putut să fiu indiscret atunci și să te întreb mai multe, dar deja ajunsesem la Călărași și mă gândeam cât aș vrea să rămâi, să nu ne despărțim niciodată. Poate, dacă ai fi fost altcineva, te-aș fi invitat la mine în garsonieră, dar nu voiam să stric nimic grăbindu-mă, așteptam să te convingi singură că sunt bărbatul tău, perechea ta. Ți-am spus că mă poți suna la școală (puteai folosi telefonul de la CAP) și să ceri cu Ștefan Marinescu sau profesorul de chitară, toată lumea mă știe. Dacă vii, o să-ți arăt orașul, am adăugat ca să te ispitesc. Te-am ajutat să urci în autobuzul spre sat și, oarecum colegial, te-am sărutat pe obraz, deși aș fi vrut s-o fac altfel.
Și am așteptat… am așteptat, îmi spuneam mereu, dacă m-am înșelat și am greșit crezând că ești a mea, nu mă vei suna. Tremuram în așteptarea asta nesfârșită, arătam ca un bolnav de gripă… și visam, visam marea albastră fără margini, transformată toată într-o catifea mătăsoasă, noapte de noapte mă balansam în moliciunea ei, ridicat ușor spre cer cu fiecare val. După două săptămâni îmi pierdusem orice speranță. Mai aveam puțin și trebuia să plec. Într-o noapte, marea mea a devenit roșie, apoi sângerie. Dimineața m-ai sunat. Veneai în oraș. Era sâmbătă după-masa și voiai să-ți cumperi câteva discuri, poate de chitară, dacă mă ajuți. Ai venit la mine la școală, luminând clădirea toată. Ceilalți mă priveau interesați, dar mai ales pe tine. Studiasem și aveam pe birou chitara, i-ai atins corzile și mi-ai spus să îți cânt ceva, am făcut câteva acorduri, dar apoi m-am oprit și ți-am spus altădată, mai avem timp, să mergem, nu voiam să te vrăjesc cu ce știam să fac, voiam să te îndrăgostești de mine, așa cum eram, nu pentru că-ți cântam. Am ieșit în oraș fără să ne luăm de mână, le țineam pe ale mele în buzunar, la fel și tu, parcă înadins să nu ne atingem. Lumea mă cunoștea și mă saluta, eram fericit, vorbeam iarăși mult și zâmbeam, uneori mă opream și te prezentam, toți erau surprinși că ești ingineră agronom, tu păreai stânjenită, ca și când ai fi fost acuzată pentru asta. Mi-ai spus că ai un pick-up la gazdă, câteva discuri cu Beethoven și coruri din opere, dar ai vrea să cunoști muzica clasică de chitară. Aveam prieteni la librărie care-mi opreau aparițiile noi de cărți, discuri de vinilin, obiecte de papetărie greu de găsit, mă mișcam printre rafturi ca în propria bibliotecă, care creștea și la mine în garsonieră. Ți-am ales un Segovia cu câteva piese de Bach, Julian Bream cu Concertul de Aranjuez și un disc al lui Leo Brouwer, De la Bach la Beatles. Am intrat apoi în barul de la hotel, am băut o cafea și-am vorbit despre muzică, despre plecarea mea, mai puțin despre tine. Mă ascultai atent, puțin visătoare, privind cumva dincolo de mine, ochii aveau peste ei trasă o pojghiță de lacrimi și lumină. Te-am condus la autobuz, te-am luat de mână, n-ai făcut niciun gest s-o retragi, doar atunci când am vrut s-o sărut, mi-ai zis că tu ai pe cineva, că ați terminat facultatea împreună, că te vei căsători cu el, că mai sunt câteva formalități de îndeplinit, fiindcă e la Timișoara, dar urmează să vină la tine săptămâna viitoare. Nu știu de unde am avut putere să te felicit, simulând încântarea, când eram tot o rană deschisă. Mai aveam o săptămână până părăseam România… o săptămână în care am încercat, nu să uit, să mă concentrez doar pe ce aveam urgent de făcut, pașaport, bagaje, vizita la Securitate (îmi comunicaseră că am de scris un raport la întoarcere). Te-am reîntâlnit însă, chiar în ajunul plecării mele. Nu m-ai mai sunat, dar am trecut pe la librărie să-mi iau Ulysse și Numele trandafirului, care tocmai apăruseră, și prietenul meu mi-a zis a trecut frumoasa ta pe aici, cred că o prinzi dacă te grăbești, a cumpărat niște discuri și spunea că merge acasă. Te-am ajuns, îți cumpărasem și ție cărțile, ți le-am dat, m-ai privit încântată, chiar m-ai îmbrățișat bucuroasă, autobuzul pleca în câteva minute, ți-am spus că plec și eu mâine, mi-ai urat drum bun și m-ai rugat amuzată să-ți aduc ceva de acolo, ceva mic, fără bani, dar semnificativ. M-ai lăsat să te sărut pe obraji și am fost fericit că nu plec fără să ne fi văzut încă o dată.
Nu știu dacă te-ai mai gândit la mine, nu știu dacă ai numărat zilele până m-am întors, poate nici nu știi când m-am întors, pentru că am întârziat două zile și nu ai sunat la școală, părinții fuseseră deja vizitați de doi ofițeri de la Securitate, credeau că nu mă mai întorc și voiau să știe de ce, dar m-am întors, am scris raportul cu tot ce-am făcut acolo și, de data asta, te-am sunat eu ca să-ți spun că ți-am adus ceva. Mi-ai răspuns că ai mâine ceva treabă în oraș, că vii cu contabila cu mașina și ne-am putea vedea câteva minute. Ne-am întâlnit iar la școală, era chiar în centru, se ivise puțin soarele, aveai puloverul gros tricotat de tine, pantaloni (erai dezamăgită că nu mai știi ce înseamnă rochie sau fustă) și o scurtă de fâș. Știam că te grăbești, așa că am fost concis, promițându-ți că-ți voi povesti mult mai multe când ne vom revedea și că intenționez să pregătesc un concert doar pentru tine. Mi-ai dat de înțeles c-am putea să mai stăm la o cafea, fiindcă te întâlnești cu contabila peste o jumătate de oră la statuie. Am scos din buzunar ceva mic, fără bani, semnificativ, câteva scoici culese pentru tine de pe malul Mării Nordului, și ți-am zis că mi-ar plăcea să mergem cândva acolo împreună. Ai zâmbit, ai lăsat capul în jos și-ai tăcut, atunci te-am întrebat cum a fost întâlnirea. Ai privit undeva departe, prin geamul de la bar, poate ți s-au umezit puțin ochii, ai murmurat e mai complicat, n-a venit. Te-am încurajat, chiar te-am prins de mână, va veni el, nu cred că vrea să te piardă. Da, e gelos, mi-ai confirmat tu, e și o problemă de zestre, în Oltenia se obișnuiește, dar eu nu mă am decât pe mine. Iar ai zâmbit amar, n-am mai adăugat nimic, ca să nu se vadă bucuria mea, îmi venea să te zdruncin și să-ți strig: cum n-ai înțeles c-ai ajuns aici pentru mine?! Mi-ai spus că ai simțit mereu că ești aici provizoriu, că nu-ți place, că e prea mult vânt, înțelegi ce sunt acum ciulinii Bărăganului, oamenii sunt altfel decât în Ardeal, casele mai mici, lumea mai săracă, trebuie să mergi să-i aduci pe țărani la muncă și ce muncă, cât de prost plătită. Ieri ai fost cu ei toată ziua la strâns sfeclă, era frig, pământul aproape înghețase, au venit numai câteva femei cu fustele largi și broboade pe cap, trăgeau cu săpăligile rădăcinile de sfeclă, le curățau cu mâna goală de noroi și le aruncau în căruțe, se mișcau toate în grup, abia ridicându-și cizmele de cauciuc năclăite de humusul negricios, ca un animal bolnav târându-se prin ceață. Țin minte bine cuvintele astea…
Am ajuns cu autobuzul la amiază. Era o zi surprinzător de senină și soarele părea de primăvară, chiar dacă începuse decembrie. Te-am surprins. Tocmai ieșeai de la gazdă după masă. Șareta te aștepta să te duci la câmp. I-am spus vizitiului că te duc eu, că mă pricep foarte bine la cai, că tatăl meu a avut în grijă herghelia satului. Să fiți atent că e tânără iapa, o cheamă Doina, nu știu dacă vă ascultă. Dar l-am convins din felul în care m-am apropiat de cal, l-am mângâiat pe gât, pe coamă, pe bot, pe frunte, i-am vorbit și am prins frâul în mâini, l-am scuturat peste greabăn și crupă, și-am pornit. M-ai privit surprinsă, iapa a trecut ușor de la pas la galop, am urcat pe drumul spre ogor, până am avut doar cerul și pământul în față și-am strigat atunci de bucurie iuhuhu, iar Doinei, să alerge ca vântul. Și m-a ascultat și a alergat ca vântul. Cred că a fost eliberarea mea de toată tensiunea trăită până atunci, a fost strigătul meu de victorie, eram sigur că acum ești a mea și numai a mea, că mi-ai fost dată mie, că te-am găsit după atâtea vieți, poate rătăcite. Chiar dacă nu aveam nicio certitudine, trăiam certitudinea. Erai lângă mine și râdeai fericită, nu știu dacă drumul te amuza sau era și pentru tine o eliberare, iapa părea și ea fericită, descoperindu-și, în clipele astea, puterile nebănuite. Când ne-am oprit, gâfâind de extaz, te-am strâns în brațe și te-am sărutat firesc, apăsat, ca și cum mi-ai fi împlinit cea mai aprigă dorință.
Făcusem ordine în garsonieră, mă mutasem recent și nu aveam decât o masă, un scaun, un pat și rafturi, rafturi de cărți pe un perete întreg. Mi-am cumpărat un dulap și un covor, așternuturi noi și câteva lucruri pentru bucătărie, zugrăvisem chiar baia pentru că fusesem inundat de vecinul de sus, un medic navetist care plecase la București și uitase apa să curgă. Făcusem rost de pișcoturi, de câteva portocale, cafea adevărată și o ciocolată Africana, prin mama unui elev care lucra la cantina partidului. Eram, în fond, în luna sărbătorilor, toată lumea își punea în acțiune relațiile. Am pregătit și chitara, stativul, partiturile, scăunelul de picior, pentru că voiam să-mi țin promisiunea. Începuse să fulguiască și-mi făceam griji dacă ajunge autobuzul, dar ai ajuns, ai bătut la ușă. Erai îmbrăcată într-un cojoc cu glugă care îți stătea foarte bine, aveai la gât un batic în stil popular cu franjuri, rochie (!) și cizme. Ți-am luat haina și căldura trupului tău a învins frigul pe care l-ai adus intrând în casă. Aș fi vrut să te strâng în brațe, dar mi-am arătat bucuria iar vorbind, despre vreme, despre cum arăți (bineînțeles, mirific), și te-am rugat să servești din bunătățile pe care le așezasem pe masă. Am pus cafeaua să fiarbă, am curățat o portocală, cât tu te uitai la cărți și Segovia cânta la pick-upul meu Romanța anonimă. M-ai întrebat ce ți-am pregătit și ai mângâiat din nou corzile chitarei. Am luat-o în brațe, am făcut câteva acorduri și ți-am spus că e la fel ca trupul unei femei, trebuie să cânți la ea ca și când ai face dragoste. Între timp, cafeaua a dat în foc, așa că m-am ridicat și iar nu ți-am cântat, dar te-am sărutat când ți-am adus cafeaua lângă patul pe care te-ai așezat. Nu m-ai respins, mi-am trecut degetele prin părul tău și l-am desfăcut din agrafe, te-am sărutat pătimaș și te-am prins în strânsoarea brațelor mele, am coborât palmele mai jos, pe gât (erai ca o coardă întinsă de chitară), apoi pe sâni, pe coapse, ți-am ridicat rochia, nu ai spus încă nu, te-am așezat în pat, am tras jos ciorapii, tremurai, nu de frig, am sărutat mai departe pielea dintre coapse, erai toată mătase, parfum de portocală, aproape a mea pentru totdeauna. Mă dezbrăcasem și eu, m-am apropiat din nou, ți-am șoptit la ureche încet, tu aproape acceptai, dar, când n-am mai avut unde să-ți pun săruturile, ai izbucnit în plâns și ai îngăimat cu sughițuri: nu pot să încep o poveste, fără s-o fi terminat pe cealaltă. Nu știam ce să fac, ți-am spus bine, așteptăm, dacă asta te liniștește. Ai continuat să plângi în timp ce eu mă îmbrăcam. Eram topit, scurs, aproape leșinat, dar tot voiam încă să-ți cânt, însă tu n-ai mai așteptat, te-ai îmbrăcat repede, îți era jenă, da, dar nu mă mai impresiona, eram abătut, încercam să înțeleg ce se întâmplase. Mi-ai spus că vei merge acasă la ai tăi de Crăciun, dar că treci prima dată să vorbești cu el, îi vei spune că s-a terminat, că ai un iubit și te vei întoarce la mine în ianuarie.
Nu eram capabil să rostesc niciun cuvânt, cu toate că ea se liniștise, chiar mă sărutase de mai multe ori, încerca să mă consoleze, să îmi promită… Când pleci?, am mai avut putere să întreb. Și mi-a răspuns: Pe 17 decembrie, seara, sunt la Timișoara.
Eram în 1989.
– Stai, stai, oprește-te!…Ce faci aici, ce scrii?
– Despre iubire.
– Și care-i miza, unde-i miza literară?
– ?!
– Unde e literatura? Ce vrei să-mi spui esențial, despre mine care te citesc, despre viață în general, ceva ce nu știu? Nu suntem la o bere, nici la un foc de tabără, nici pe malul mării la apus de soare. Literatura presupune o miză, surprinde-mă, impresionează-mă! Cum? – mă întrebi. Ai cel puțin trei posibilități: spune-mi ceva ce nu s-a mai spus, adică creează mister; doi: scrie într-un fel în care nu s-a mai scris, vreau să zic creează-ți un stil propriu, fii unic în felul cum spui ce spui, sau trei: schimbă perspectiva. Uite, aici, ar fi fost interesant s-o folosești pe cea a Corinei.
– Dar n-am terminat. Să zicem că am ratat perspectiva Corinei, deși aș putea să o pun la final, așa ca o contrapondere la cea a lui Ștefan. Cât despre stil, stilul e omul. Ăsta sunt, prin urmare, așa scriu, încerc să lucrez, la mine, la el… dar misterul există. Oare nu este moartea unei femei frumoase cel mai poetic subiect? Și mai spune Poe că îndrăgostitul care își plânge iubita e cel mai indicat să îi spună povestea.
– Și moare? Cum moare?
– Păi, tocmai ăsta e misterul. Nu moare. Dispare. E mai mult decât moartea. E incertitudine. Nimeni nu mai știe nimic despre ea, nici fostul iubit, nici cei de la CAP, nici părinții. Unii cred că a murit în masacrul de la Timișoara, atunci, cu Revoluția, probabil a fost la Catedrală (avea simțul solidarității), sau poate doar a trecut pe acolo din întâmplare, s-a nimerit în bătaia gloanțelor, mulți au murit în felul ăsta. Cadavrele s-au strâns la spitale, morgile erau pline, unii au fost duși în Capitală și arși în crematoriu, fără să-i identifice cineva, nu știu…
Cert e că poveștile adevărate de iubire nu sunt făcute să dureze.
– Crezi?
