Povestire scrisă de Mihaela Onu, premiată de Ciprian Măceșaru la concursul trimestrial de povestiri – „Poate să-i scape printre degete unui cititor grăbit, superficial, dar este un minunat poem în proză, ale cărui fragmente sunt legate într-o delicată și sofisticată țesătură, creându-se astfel o atmosferă străbătută de firele încărcate de melancolie ale timpului.”
Casa în care locuiau nu era propriu-zis o casă ci o prelungire de ziduri a şcolii, o umflătură geometrică ce avea şi nu avea legătură cu şcoala. Uneori se deschidea o uşă în mijlocul unei petreceri din holul cancelariei şi puteau vedea cum părinţii lor dansează, se învârt printre ceilalţi profesori sau printre muzicanţii ocazionali. Atunci tavanele se înălţau brusc, ei deveneau foarte mici şi îşi doreau cu ardoare să-şi vadă părinţii lângă ei, vorbind cu ei sau măcar vorbind între ei dar să fie acolo, înăuntru, în casă. Uşa se închidea iar ei nu mai auzeau decât muzica tare, instrumentele cu corzi şi alămurile, o veselie zgomotoasă de oameni mari care se simt bine, prinşi în lumea lor, a adulţilor care vor să muşte din felia lor de viaţă. În cele din urmă copiii adormeau, zgomotele continuau parcă fără sfârşit, adormeau când dorul lor de părinţi se prelungea pe sub uşă şi încerca degeaba să găsească, printre perechile de pantofi ce se mişcau continuu, pe cei ai părinţilor lor.
…Iarna nu venea. Ea exista brusc acolo, te ţinea strâns într-un cocon de frig, pereţii deveneau pereţi de frig, cerul dens, alburiu, cobora spre pământ şi rămânea un singur culoar spre est prin care puteai vedea stepele înzăpezite ale Rusiei.
…Uneori, burlanele o luau razna. De cele mai multe ori vibrau asurzitor de la apa de ploaie care se îngrămădea cu furie prin ele ca să sară apoi departe, mult peste cazanele de tablă pe care mama le punea dedesubt, lânga zid. Cascade de apă minunată ajungeau din cer, prin burlanele lor, în iarba înecată şi prindeau în ele flori şi frunze care zburau, cădeau apoi în streşini şi erau cuprinse în şuvoiul acela de apă cerească doar ca să ajungă înapoi, fiecare, în stratul de flori din care plecase…
…Lumina se oprise în loc. Stătea aşa de câteva secole şi urma să rămână aşa pentru un timp nedefinit. Nu era o lumină dură, dimpotrivă, era o lumină moale ce umplea fiecare gol pe care-l întâlnea. Casa şi curtea erau în plină lumină ca şi cum un operator de film ar fi proiectat de undeva, din univers, un reflector imens asupra lor, o electricitate celestă, fără început sau sfârşit.
Eu am vreo 7 ani şi mă mişc în acel spaţiu, aparent fără sens. E o zi de duminică aşa că toate s-au oprit în loc. Pe frunzele salcâmilor se prelinge căldura, parfumul florilor din copaci a coborât de mult în pământ, doar un iz al lor se mai simte în aer, iarba căptuşeşte orice spaţiu al curţii, doar pământul reavăn al rondurilor de flori săpate de tata a rămas neinvadat. Acolo stau, unele peste altele, zorele, cu flori inchise acum, la amiază, panseluţe şi flori de regina-nopţii. Zorelele erau cele care se căţărau sus, pe vrejuri, deasupra tuturor florilor. Nu reuşisem niciodată să le surprind momentul deschiderii. Am ieşit într-o dimineaţă în pijama, cu picioarele goale, mai devreme decât toţi, dar toate zorelele erau deschise deja avid spre soare, singura mea indiscreţie a fost să văd mici stropi de umezeală ce persistau pe petalele vibrânde.
O rog pe mama să-mi dea bani pentru o îngheţată. Trebuie s-o rog mult pentru asta, nu ştiu de ce crede că nu ar fi bună pentru noi, copiii. Îngheţata există în sat doar o dată pe săptămână, duminica. Cineva necunoscut, omul cu îngheţata, vine cu o căruţă şi aduce un ciubăr mare de lemn căptuşit cu paie. Înăuntru sunt pereţi dubli de tablă între care ceva gheaţă cu sare păstrează acel conţinut cremos şi pastelat într-o stare de agregare mirifică. Sunt lânga el şi-i urmăresc mâna care ia un cornet de napolitană şi, cu stânga, dă de-o parte capacul ciubărului, apoi cufundă cupa metalică în amestecul uimitor de compact sub căldura amiezii.
…Tata stă pe marginea patului şi se uită în zare, pe geamul azilului. Ştie că sunt acolo dar vorbeşte mai mult pentru el. „92 de ani…”. Îi spun că nu sunt chiar 92 de ani – e o manie a mea de-a corecta frumuseţea inexactă a lumii. El mă aude şi spune „mai sunt 6 luni”. Îmi spun că sunt mai mult de 6 luni până la aniversarea lui, dar nu-l mai corectez. El se uită în continuare undeva, pe geam sau în istoria lui irepetabilă, faţa îi e intinsă şi fruntea luminoasă. Pare că a găsit acea fericire iniţială cu care venim pe lume. Cu un surâs uşor, spune „dar a fost frumos!”. „Da, a fost frumos, tata!” îi răspund. Privirea lui nu se opreşte pe obiecte sau pe mine, nu trece nici măcar prin fereastra care dă spre nord ci străbate pernele moi ale timpului, el e în puful cald al zilelor, al serilor şi nopţilor prin care a fost.
Asta îmi spunea tata în a doua lui săptămână de azil. La sfârşitul ei, tata a murit. Nu i-a plăcut azilul, dar a fost încântat de patul de spital pe care a murit. Și-a deschis la un moment dat ochii, a privit şi a spus: „mai plăcut… mai drăguţ”. Salonul avea geamuri largi spre o terasă mare, ca de sanatoriu estival, nişte pini uriaşi veneau pană aproape de balustradă, i-ai fi putut atinge cu mana. Tind să cred că tata era aproape fericit atunci. Poate că văzuse acolo, afară, prinzându-se cu vrejurile lor fragede de cimentul poros al balconului, o tufă de zorele ce urca spre soare cu o veselie nebună.
