Povestire scrisă de Robert Makkos, premiată de Ciprian Măceșaru la concursul trimestrial de povestiri – „Un text straniu, filosofic (sau fals filosofic), un text cu pretenții, așadar, iar autorul este, fără doar și poate, cultivat și are o gândire abstractă suficient de interesantă pentru a susține un astfel de demers, un demers riscant, dar care în mare măsură îi reușește.”
Înaintez de vreo patruzeci și cinci de minute, suficient de liniștit, pe marginea drumului. S-a făcut întuneric cam de când ieșeam din oraș, acum douăzeci de minute. E răcoare și destul de umezeală. O umezeală a lentoare, care te forțează psihic la repaos, și îți amintește că atunci când ajungi bătrân, o să te apuce durerile reumatice. Nu-mi dau seama dacă acum, odată ieșit din oraș, luna o să lumineze mai tare și o să disting una, alta. Cu toate că, la cum e vremea, nu cred.
La aproximativ o sută de metri în fața mea, mai merge cineva. Mergem în convoi, eu după el și el după nimeni probabil. Nu am nevoie să văd dacă mai e cineva. Știu că nu mai este nimeni. Pe aici nu se umblă. N-ai de ce. E bezna minții. Doar noi doi în procesiune umană. Nu ne leagă nimic, poate doar fricile – poate numai frica de bezna minții. Sunt aproape sigur că el știe unde merge; la mine însă este chestionabil. Aștept să mă hotărăsc dacă mă apropii de el și termin treaba, sau îl las în pace. Dacă începe să meargă mai repede, și-a dat seama că sunt în spatele lui. Cu toate că nu cred. Merge așa molcom de multă vreme și nu pare că e conștient. Poate nu are conștiință. Poate este genul de om care nu e conștient că are conștiință. Prins în capacitățile și nevoile ancestrale, animale, și doar mănâncă, doarme și muncește să o ia de la capăt. E posibil. În direcția în care merge, la doi kilometri, urmează un sat, jumătate părăsit. Sigur e de acolo. Din locul în care singurul avantaj este că se află aproape de deșertăciunea asta de oraș inabil și incomplet. Dacă eram mai mulți locuitori, muream de foame. Nu mă interesează ce face, merg după el. Nu mă interesează ce muncește. Sigur raționează numai cu gura plină de pâine. Cu trup în gură.
Ochiul uman, senzorul ăsta pe care ne bazăm cel mai mult, are o capacitate de luat în derâdere. Biologic, ne trebuie cam jumătate de oră să ne adaptăm la întuneric, să putem vedea cât de cât. Nu cine știe ce, cât de cât. Să nu bâjbâim aiurea ca orbeții. Dar ce facem atunci când procesul ăsta minunat biologic e întrerupt de faruri de mașină? Ecuația dintre timpul necesar de adaptare al ochiului, intensitatea luminii și timpul dintre fiecare trecere de mașină, nu a fost niciodată (și nici nu o să fie) teza vreunui cercetător, de orice calibru. Rezultatul e cert, orbecăială. Procesul? Timpul? Nu se știe. Pot doar spune că astăzi s-a atins perfecțiunea în ce privește capacitatea și fragilitatea acestui sistem mediocru. Fiecare mașină care trece este perfect calibrată începutului de adaptare oculară, și orbește. Numai bine să se reia procesul. La cât de ridicol e organul ăsta, are nevoie de instrucțiuni de utilizare, cu suport grafic. Nu duce greu. Și pe deasupra trebuie să ne mai și solicităm creierul cu corecții geometrice pentru percepții de adâncime.
De fiecare dată când vine o mașină din față, însă, mă lasă să-l văd, să mă pregătesc. Sa-mi pun la punct strategia. Lumina se arată ca două puncte la început, în depărtare. Tot cresc până se inundă cu lumină șoseaua. Umbra lui, în lungimea maximă atinsă, ajunge până la mine, la picioare. Parcă validându-mi superioritatea, preț de o fracțiune de secundă; și ulterior într-o retragere și rotire, foarte geometrică și precisă, către stânga, în câmpuri, se întoarce la origine și dispare. Mișcarea este la început foarte, foarte liniștită, cu o lentoare ce parcă așteaptă atingerea climaxului și retragerea în pudoare, lângă individ. De fiecare dată aceeași geometrie. Asta înseamnă că ăsta din față merge la fel. Momentan sunt în siguranță. La fel și el.
E ciudat cum arată omul în contralumină puternică. Parcă se descompune. Rămâne din siluetă un strict necesar scheletic, fără carne. Parcă se dezbracă de neesențial și aduce din ce în ce mai mult cu omul absolut. Cred că m-am dus prea departe totuși. Cel mai probabil, atribuirea unei capacități filozofice unei întâmplări fizice dintre un corp și lumină, e o exagerare stupidă, similară cu capacitatea rețelelor social media de a educa needucații. Rămâne totuși o imagine grafică destul de puternică. Omul eliberat de surplus. Și reiese din situația asta că surplusul unui om foarte slab e carnea și al unui om obez, țesutul adipos. N-are niciun sens. Poate că forța luminii scoate structura în față, arătând statica statului în picioare. Un mecanism suficient de bine format încât funcționează. Sau poate că este încercarea naturii de a deplânge moartea expresionismului, ori a tuturor artelor abstracte de după, ce încearcă să fie fatale, cu încărcături criptate. Asta poate să însemne că însăși lumina conturează o expresie puritană, fixată pe obsesia arătării unui exemplu valid artistic, dar incoerent din punct de vedere al mesajului. Și dacă sunt prima persoană care observă chestiunea asta? Bănuiesc că nu. Sigur mai există și alți martalogi care merg și văd. Și gândesc. Arta naturii, fără mesaj. Cu mesaj imposibil, întrucât inexistența raționării facerii elimină capacitatea de a spune ceva. Și poate că esența naturalului este întocmai asta: lipsa unui mesaj. Existență nechestionabilă, alterată prin împerechere cu tâlcuri. Și totuși: dacă lumina mașinilor este antropică, anulează posibilitățile de dinainte. Ce rămâne? Lumina = factor fizic – natural; umbra = factor fizic – natural; sursa luminii = mașina, factor fizic – prin absolut, artificial; Cu siguranță nu putem considera umbra lăsată de omul din față, cauzată de existența farurilor unui automobil, arta naturii. Și atunci are mesaj? Care e mesajul? Stă la baza capacității de a raționa a șoferului? Dacă omul care conduce are un scop în drumul său, ori vrea să-l omoare pe un oarecare, are mesaj? Încărcătura stă în rațio…
A dispărut! Într-o crispare musculară, m-am speriat. Să-mi bag *(o înjurătură benignă)*. A trecut mașina și nu mai era. Unde s-a dus? E beznă, e câmp pe ambele părți ale drumului. Nu se vede niciun semn de viață nicăieri. Faruri nenorocite, orbitoare. Ce să fac? Pe partea cealaltă nu a trecut din ce-mi dau seama. Noroc cu mașina ce vine din spate. Mai merg puțin și poate aflu. Sau mai bine stau. Nu, nu, nu e cu putință. E o eroare ce se întâmplă. Un prost! Dispare așa în nicăieri. Poate s-a pus să doarmă. Cu toate că în umezeala asta vibrează toate celulele osoase a reumatic. Înaintez mai încet și mă uit cu atenție înainte. Parcă fiecare clipire îmi obosește creierul. Măcar am descoperit că dacă clipesc puternic, strâns, mi se adaptează privirea mai bine, și parcă pentru o fracțiune de secundă, imediat ce deschid ochii, văd mai bine. Mai profund. Sper să nu mă mint, din cauză că mi s-a îmbolnăvit creierul cu o panică nejustificată. Îl urmăream, dar el nu știa că-l urmăresc. Țineam distanța normală, ca de obicei. Nu era femeie, eu nu urmăresc femei. Nu părea nici tânăr și nici bătrân. Oare a luat-o la fugă?
Nu se poate așa ceva. Ce descreierat! Sigur a luat-o la fugă. Nici cu privirea mijită nu văd nimic. Și nu mai trece nicio mașină. Parcă foarte, foarte mici se văd niște luminițe. Acolo trebuie să fie satul unde merge individul ăsta. Mai bine mă opresc puțin. Și dacă se apropie de mine și eu nu-mi dau seama? Poate e mai bine să mă întorc. Și dacă vine și-mi dă în cap pe la spate? Dar dacă merg cu spatele de unde-am venit? Pai oricum nu văd nimic înainte. Mai bine merg înainte și, dacă dau de el, îl mint și-i spun că rătăcesc a insomnie. Mda. Și probabil mă așteaptă după un copac și-mi arde una-n freză.
Aia e. Am dat de dracu. Cred că încep să mă panichez. Nu-mi pot controla corpul. De ce tremuri? De ce ți se agită interiorul? N-ai murit încă! Te uiți în beznă de parcă știi deja că numai asta o să vezi de acum înainte. Calmează-te! Nu e plină lumea de dezaxați (ce ironic). Și iar mă apucă frisoane. N-am mai pățit de multă vreme. Mă așez puțin. Nu, nu se poate, e umed pe jos. Mai bine ghemuit în tufe? Sper că nu sunt foarte înalte. Să-mi aduc aminte mâine să mă verific de căpușe. Oprește-te din tremurat! Liniște, liniște. Agitație și clănțănit de dinți. Asta e! Să îmi pun degetele pe frunte și să apăs. Am mai făcut asta și parcă a funcționat. Respir – 1. Respir – 2. Respir – 3. Expir – 1, 2, 3. Pauză. Și a doua oară. Funcționează măcar cât de cât. Mai stau aici. Nu se aude nimic, nu se simte nimic. Mă așez, cu riscul să mă murdăresc groaznic. S-a dus cu ce voiam să fac azi.
Ce ziceam înainte? Ceva cu „omul care conduce are un scop în drumul său, ori vrea să-l omoare pe un oarecare” și dacă asta are mesaj, ori nu. Corect! Încărcătura stă în raționamentul individului ce controlează automobilul. Adică dacă acel individ vrea să omoare pe cineva cu mașina, mesajul e clar. Dar nu e artistic. Dar dacă lovește și omoară succesiv mai mulți oameni, pînă ajunge la lovitura perfectă? Dârele de sânge ar fi de fiecare dată diferite, dar cu siguranță în una din situații ar putea să fie perfect expresive. Linii și pete scurgându-se extrem de lin, puncte aruncate și poate urme de carne și bucăți de membre. Adevărat festin ocular artistic. Și toate loviturile conectate virtual, cu toate liniile, petele, scurgerile, stropirile, membrele, carnea, hainele sfâșiate, expresiile blocate pe fețe, devin o instalație imensă. Cu o imensitate metafizică. Plină de mesaj.
