14 iunie , 2016

POVESTE DE FAMILIE

POVESTE DE FAMILIE

Povestire scrisă de Flavia Cozma, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru siguranța și precizia descrierilor, fluență narativă.”

flavia cozma

Stau pe piatra rece și mă uit la cele două movile de pământ din fața mea. Sunt aproape lipite una de cealaltă și așa de mici că nu par să fie locurile de veci ale unor oameni. Mai degrabă ale unor animale de casă cu un stăpân binevoitor care nu a vrut să le lase să putrezească în pădure. Cea din dreapta are un stâlp din lemn în loc de cruce, cu o pasăre mică, sculptată, în vârf. Lemnul e crăpat și putred, iar pământul acoperit de o iarbă măruntă, uscată. În stânga e o cruce nouă, tot din lemn, vopseaua albă care umple câteva zgârieturi făcute cu dalta pare proaspătă. Movila e plină cu flori mici, galbene și roșii. Nu se vede niciun nume. Nu-mi dau seama dacă au uitat să le pună, sau poate au căzut, sau pur și simplu așa a vrut bunică-mea. Să nu știe nimeni, să treacă totul neobservat.

Stau în fața lor și nu-mi vine nimic în minte. Un pic mai încolo, un bărbat adus de spate greblează pe deasupra unei gropi și fluieră ceva care sună a Frère Jacques. Încep să bat ritmul cu talpa. Mi-a înghețat fundul pe piatră.

E mormântul maică-mii cel din stânga. În dreapta nu știu cine e. Aș putea presupune că e taică-meu, după cât de apropiate sunt gropile. Sau după pasărea din vârful stâlpului, care se pune la mormintele bărbaților. Deși, din câte știu, doar la cei necăsătoriți. Mă rog. Nu am idee cine a fost taică-meu, nu mi s-a zis nimic despre el. În ceea ce mă privește, nici măcar nu e mort. Iar groapa aia e goală. Un maidanez mare și lățos dă târcoale printre cruci și își marchează teritoriul. E gras și are niște labe ca de urs, când calcă se scufundă în pământ.

Pe maică-mea am văzut-o puțin, în copilărie. Am în minte o secvență cu ea, pe ulița din fața casei, eu călare pe o bicicletă din plastic, fără pedale, iar ea în fața mea, trăgându-mă cu o sfoară și țipând din toate puterile: „Bâlceaaaa, mergem la Bâlceeea!” S-a oprit, cred că a strigat-o cineva, și s-a întors spre mine. Purta o bluză roșie, cu steluțe sau cu flori. Ca astea de pe mormânt, parcă. Mi-a zâmbit. Asta-i tot ce-mi amintesc. Și nici nu bag mâna-n foc că e o amintire și nu cumva am visat.

La intrarea în cimitir, am văzut în treacăt, pe o cruce mare de granit, fotografia unei femei brunete care semăna cu acel chip din copilărie. Nu am apucat să o văd foarte bine. În tot căsoiul ăla al ei, bunică-mea nu ține nicio urmă de-a maică-mii, nicio fotografie, nici măcar vreo boarfă de-a ei de prin tinerețe, ascunsă prin vreun sertar. Nimic. Cred că ar putea fi tentată, la o adică, să spună că mă ține pe mine și asta îi e suficient.

Câinele se tăvălește peste mormântul proaspăt și culcă toate florile la pământ. Are o burtă pufoasă și albă ca o blană de animal polar. Se întinde și rămâne lăbărțat peste toată movila. Burta câinelui îi ține de cald maică-mii.

Omul cu grebla s-a apropiat și piaptănă niște iarbă pe lângă mine. Mă cercetează din când în când, îl văd cu coada ochiului. N-aș zice că am chef de conversație. Dar cred că-mi ghicește teama. O să-mi ceară o țigară. Sau bani. Se întoarce cu totul spre mine și se sprijină în coada greblei.

— N-am văzut pe nimeni la înmormântare, îl aud. Familie, zic. A cântat un popă așa mai șușotit, am lăsat cu băieții sicriul în jos, pe funie. Și gata.

Ridic din umeri. Nu știu ce să-i zic.

— Păi și florile? întreb până la urmă.
— Ah, florile sunt cum ar veni din partea cimitirului. A administrației. Noi am primit bănuții că am săpat, frumos așa, am făcut ridicătură, am greblat și dup’aia am aruncat o mână de semințe. Au prins repede. A plouat mult. Sunt frumoase, așa-i? Nu vă plac?

Mă uit năuc la câinele care le-a strivit aproape în întregime.

— Îmi plac, zic. Și după aia tac vreme îndelungată. Mă simt ca și cum aș tine o movilă de pământ în cârcă. Scormonesc în buzunarele gecii și scot o hârtie de 10 lei. Dau să mă răzgândesc, dar până la urmă i-o întind omului.
— Pentru flori. Mulțumesc.
— Să fie primit, zice. Îi îndeasă într-un buzunar și se îndepărtează fluierând. Târăște grebla după el. Iar eu îl ascult cum fluieră. Sunt de mai bine de un ceas aici și singurul lucru deștept care îmi vine în cap este să cânt și eu Frère Jacques împreună cu un gropar. Ar fi mai bine să plec. Mă ridic și îmi dezlipesc pantalonii de pe fund. Câinele rămâne nemișcat în urma mea și mă bucur.

Aproape de ieșire mă opresc în fața crucii mari din granit și mă uit mai atent la fotografia femeii brunete. Pare să se uite cumva pe lângă mine, ca și cum în timp ce fotograful își pregătea aparatul, gândurile i-au luat-o aiurea și privirea i-a alunecat pe lângă obiectiv. Am un briceag în buzunar. Îl scot și mă uit în jur. Nu e nimeni. Mă apropii de cruce și vâr cuțitașul sub rama ovală a fotografiei. Se desprinde neașteptat de ușor. O bag în buzunar și ies în grabă din cimitir.

#flavia cozma

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *