Poem scris de Radu Damian la Atelierul Mornin’ Poets #131, cu Cătălin Mihai Ștefan, din 31 mai 2026, la tema binelui și frumosului.
nu știu în ce măsură se poate vorbi
despre razele de soare târzii
ce mângâie cele două fetițe
care mi-au pus parcă cu mâna un zâmbet pe față,
în timp ce așteptam la semafor.
Îmbrăcate la fel, sprijinite de o bancă,
baticurile le acoperă pletele jucăușe.
iepurașii de pe tricouri zburdau alene pe poteca imaginară dintre ele ,
poteca unde emoțiile dansau în voie, într-un joc al cunoașterii.
volanul mașinii mele n-a cunoscut decât încordări ale palmelor ce n-au atins nimic
în afară de tastaturi pătate de cafea și presărate cu firmituri de covrigi de la Petru.
ba nu, mint.
când eram copil și dansam într-o sală de sport dărăpănată, cu bucăți de lemn
ce săreau la fiecare pas săltat,
i-am tras o palmă partenerei mele de dans.
am rupt firele de iarbă de pe poteca solitară,
iepurașii au fugit,
și cred că se poate vorbi
despre razele de soare târzii
care m-au pus la colț,
fiind ghiontit de privirile pline de mustrări
ale colegilor
ale profului de dans,
dar mai ales ale tatălui meu.
