Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 1 februarie 2026, la tema: „O povestire a cărei acțiune se petrece într-un secol trecut (din secolul al XIX-lea în jos) și în care apare cel puțin o personalitate istorică”.
Vă scriu din adâncul inimii mele arzânde de amintiri şi speranţă; numele meu este Iustin, am văzut lumina zilei în târgul Bucurescilor, la leat 1799, cu trei ani înaintea Marelui Cutremur, care-a dărâmat frumoasa noastră biserică din mahalaua Cărămidarii de Jos. Tatăl meu a fost pielar şi legător de cărţi, sădind în mine dragostea pentru cele sfinte. Încă de mic citeam din Scripturi şi despre vieţile Sfinţilor. Într-o zi, pe când aveam 14 ani, cugetând la jertfa lui Cristos, o lumină dumnezeiască mă înveli într-o fericire care-mi zdrobi inima şi-mi umplu ochii de lacrimi. Voiam să strig de bucurie, dar harul revărsat peste mine îmi ferecase glasul. Mărturisesc vouă că omul e prea plin de păcate ca mierea duhului sfânt să poată sălăşlui în el mai mult de câteva clipe. Nici n-apucă cucoşul a călca găina, că lumina aceea păli, iar eu gândii atunci să mă fac preot, să duc cuvântul Evangheliei în satele sărace, dar, iată, peste câteva zile o roabă ţigancă de la curtea unui boier mă învăţă cealaltă iubire, iar sufletul meu uită îndată de chemarea Domnului.
Grea pedeapsă cunoscui apoi. În loc să intru în soborul preoților, să-mi ung degetele cu smirnă și tămâie, mâinile mele au atins moartea şi spurcăciunea. În acel an, ciuma lui Caragea a adus în oraş duhoare de var stins şi putreziciune. Aerul era dulceag de la cadavrele umflate. Părinții mei au murit în aceeași zi, dar eu, după o săptămână de boală, am rămas viu, cu bube uscate pe tot corpul. Pentru a nu pieri de foame, m-am făcut cioclu: am cules morţii de la casele oamenilor şi-am săpat gropi în pământul îngheţat. Noaptea intram în casele părăsite, unde mirosul de ceară stăruia amestecat cu cel de puroi, și scotoceam după bani, veşminte ori bogăţii dosite.
După ce s-a domolit urgia, cu banii furaţi din casele năpăstuiţilor am cumpărat o cismărie pe Lipsani, unde rămăsese un singur cavaf cruţat de ciumă. De la el am învăţat să meşteşugesc pantofi femeieşti şi să făuresc cusături migăloase. Când domniţele încercau pantofii, eu mă aplecam şi le mângâiam în treacăt picioarele, chipurile să verific lucrătura. Asta-mi aducea bucurie şi-mi stârnea simţurile. Cu vremea, mi s-a dus vestea de neruşinat şi tot mai puţină lume trecea pragul prăvăliei.
Curând, o nouă molimă aduse cu ea iz de fiere şi putregai. Holera umpluse casele de morţi. Rătăcind bolnav pe uliţele oraşului, mă gândii că Domnul îmi dăruise cândva o fărâmă din iubirea lui, iar eu, drept răsplată, trăiam în ticăloşie şi desfrâu. Drept era să pier atunci, înecat în vomă, mânjit de scârnăviile trupului.
Dar n-am murit, iar într-o zi am zărit un anunţ: „Societatea agronomică şi manufacturieră Scăieni – Colonia soţilor agronomi“. Aşa l-am cunoscut pe Teodor Diamant, un tânăr năvalnic, cu ochi dogoritori, şcolit la Paris, care vorbea despre sistemul născocit de d-l Carolu Furier, unde 1620 de suflete lucrau după înclinația firii lor, fără silă, fără stăpânire. Aflai că pe meleagurile africane se înfiinţaseră falanstere cu grădini, teatre, pensioane de băeţi şi fete, toate felurile de meşteşugari. Acolo era verdeaţă şi aer curat, fără praful pricinuitor de oftică al caldarâmului din oraşe. În cetatea falansterică gelozia și avariția vor pieri, iar omul se va întoarce la starea cea dintâi de bunătate. L-am ascultat pe Diamant ca pe un apostol nou, iar inima mi se aprinse ca-n ziua aceea când duhul sfânt se pogorâse asupra mea.
Fără să stau pe gânduri, am împrumutat 500 de lei şi m-am înscris ca „soț agricultor“. Am plecat la Scăieni plin de nădejde, crezând că voi găsi raiul pământesc. Dar, vai, pe cât de visătoriu şi muchelef era Teodor Diamant, pe atât de viclean şi făţarnic era curimănosul boier Emanoil Bălăceanu, care ne-a arendat moșia. Nu ne-a dat pământ roditor, nici unelte bune, nici case după planul d-lui Furier. Eram mai puţin de o sută de suflete, cu tot cu ţiganii pe care i-a eliberat ca să muncească în falanster. Nu găsii o femeiuşcă potrivită firii mele. Lucram ca robii pe ogor, mâncam puțin şi ne ținea cu promisiuni deşarte. Nici vorbă să primim învăţături de practică agricolă, matematică, musică, danţu sau inginerlâcu. Am aflat că moşia era ipotecată, iar cu banii noştri a plătit o parte din datorii. Mulți au plecat dezamăgiți, alții s-au răsvrătit şi l-au chemat la judecată.
Dar eu, Iustin, am hotărât să rămân. Când voi vedea baionetele ostașilor domneşti veniţi să ne alunge, voi sta în prag și le voi zice: „Fraților, nu stricați visul acesta! Chiar de va cădea falansterul de la Scăieni, vor fi altele, care vor duce sămânța mai departe“.
Gândul meu se îndreaptă către voi, oamenii anului 2030. Atunci veţi fi trăit de multe generații în falanstere adevărate, zidite cu dragoste şi știință. Aţi aflat veacul de aur? V-aţi primenit pe dinăuntru? Poate că-n cetăţile voastre nu există molimi, totul e armonică, iar sufletele voastre ştiu să păstreze lumina dumnezeiască când se revarsă asupra lor. Nu-i aşa că nu cunoaşteţi viclenia sau răutatea, că sunteţi blânzi ca mieluşeii şi buni ca pâinea caldă?
